Scrisoarea deschisă despre cazul Sorinei

Doamnelor și domnilor jurnaliști, avocați, parlamentari, reprezentanți ai partidelor politice, membrii ai ONG-urilor, ai instituțiilor de ocrotirea copilului,

Doamnelor și domnilor guvernanți, Domnule Președinte,

poate știți, și dacă unii dintre dvs. nu știți,  vă mai spun și eu că ecuația în care se judecă cazul Sorinei este pe o tablă de șah care nu face decît să pună în evidență, pentru cine vrea să vadă, aberațiile legislative care privesc soarta copiilor abandonați din România. Nu e de vină nici familia adoptatoare care s-a luptat exemplar pentru un copil nedorit anterior de 122 de familii !!!, nici familia asistenților maternali care, după cum prevede legea, nu indeplinește condițiile materiale pentru creșterea încă a unui copil. De vină nu sunt nici lucrătorii de la DGASPC Mehedinți, nici judecătorii, nici procurorii. De vină suntem noi toți. Pentru că, prin aleșii neamului, am promulgat o lege tîmpită. Și de la promulgarea ei, o respectăm fără să ne indignăm, fără să suferim, cum pare că facem acum în cazul Sorinei.

Dacă v-ar interesa cu adevărat subiectul, ați vedea că legile privind protecția copilului și legea privind adopția pleacă de la premise la fel de nerealiste precum erau cele care, în timpul comunismului, urmăreau construirea omului nou. Prima este o convingere moștenită, devenită o practică ucigătoare, că statul poate fi părintele unui copil. Nu un om, nu o familie, ci un stat. Adică niște instituții cu angajați remunerați, niște angajați care își iubesc mai mult sau mai puțin munca, care au dreptul la concedii, la demisii, la ieșiri la pensie. Și asta în condițiile în care obiectul muncii lor este un copil. Sau doi.

A doua premisă, o noutate in istoria noastră de abandonatori de copii, este un deziderat, de data asta împrumutat din documentele europene, care stipulează că orice copil are dreptul să crească în familia naturală.  E un drept firesc, numai că, conexat cu oferta istorică pe care toate țările comuniste, azi postcomuniste, au făcut-o de a-și asuma instituțional creșterea copiilor, a ieșit o cacealma. După abandon, famiile biologice sînt curtate, consiliate, momite cu bani să-și reprimească copilul abandonat. In plus, fără acordul membrilor familiei, până la gradul IV de rudenie !!!!, nu se poate deschide procedura de adopție. Asta face ca doar aproximativ 5% din copiii din sistem să fie adoptabili. Si ăștia după un traseu traumatizant de analize, anchete, discuții cu lucrătorii din sistem, un traseu care durează, în medie, 5 ani si 7 luni. Adică pînă pe la 7 ani, vîrstă la care un copil a apucat să se formeze, să aibă atașamente, oricît de nesănătoase ar fi ele.

Deschizînd ușa sistemului de protecție a copilului din România, ați vedea un cîmp de muncă care prin anul 2000 s-a încropit din oameni fără nicio calificare pentru munca asta, oameni de obicei cu 8 clase sau mai puțin, ajunși șomeri, mulți în pragul pensiei. Condițiile impuse erau să aibă o cameră disponibilă   ( de parcă toți copii din România au camera lor proprie !) și cel puțin un copil biologic (pasămite ca dovadă că au exersat meseria de părinte, pe care, de ce nu, putem prespune că și-au exersat-o așa cum au știut ei mai bine, adică cu ceva bătăi, cu ceva certuri, cu ce azi am numi agresiune psihică, verbală sau fizică). Îndeplinind aceste condiții, oricine făcea sau face 2 luni de instruire, putea și poate deveni asistent maternal, adică primește în plasament unul sau doi copii, uneori pe o perioadă mai lungă, alteori pe o perioadă mai scurtă. În tot acest timp, conform legii, activitatea asistentului maternal trebuie monitorizată de asistenți sociali, ei înșiși practicanți ai unei profesii fără lung istoric în România (o profesie apărută cam tot prin anii 2000). Prin urmare, pentru fiecare copil din sistemul de protecție, plătim asistenții maternali, unii dintre ei oameni foarte cumsecade, unii dintre ei oameni cu probleme, alocațiile de plasament, salariile asistenților sociali plasați într-o piramidă instituțională care începe cu asistentul social responsabil de caz, supervizat de subșefi și șefi ai direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului. Bașca contabilii, juriștii, psihologii și toți cei care asigură buna, de fapt, în cazul ăsta, aberanta, funcționare a unei instituții. Dacă e plasat la un asistent maternal, pentru un copil abandonat se cheltuie de la bugetul de stat în jur 4000 de lei pe lună. Căci salariul unui asistent maternal înseamnă și contribuții la sănătate, la pensie, la șomaj...pe lîngă venitul net, de cei mai mulți asistenți maternali considerat ridicol de mic pentru o muncă de 24 de ore, luna întreagă, anul întreg. Alocația de plasament este de 600 de lei. Și, cum ziceam, toate salariile și cheltuielile colaterale, salarii pe care cei mai mulți le consideră nemotivante pentru că volumul de muncă este imens. Evident, toate aceste calcule privesc situația în care un copil este plasat la un asistent maternal, ceea ce bine se face, astăzi obligatoriu în România, pentru toți copiii cu vîrsta de pînă la trei ani. Cînd copiii stau în centre de plasament, calculele sînt altele, dar cum în perioada asta se lucrează, sub indicațiile Uniunii Europene, la desființarea centrelor de plasament, nu mai fac aritmetica financiară a acestei situații, în Romania încă majoritară.

Din totalul copiilor abandonați, 50% sînt părăsiți în maternități sau unități spitalicești, unde, ne spune studiul finanțat de Banca Mondială și realizat de o secție de cercetare a Academiei Romane (vezi România Copiii din sistemul de protecție a copilului, studiu consultabil pe internet la adresa http://www.unicef.ro/wp-content/uploads/Copiii-din-sistemul-de-protectie-a copilului_UNICEF_ANPDCA_BM_2016.pdf ) copiii stau, în medie, 200 de zile. Cu scîrba că discutăm tema asta în statistici, în medii, în cifre, trebuie, fir-ar să fie, să mă întreb și eu dacă nu cumva faptul că  pentru fiecare zi de spitalizare la secția de neonatologie se alocă de la bugetul de stat în jur de 600 de lei, justifică oprirea unui copil pe o perioadă atît de lungă într-o instituție, fie ea spitalicească. 

Aritmetica contabilă sună meschin. Recunosc. Pentru sănătatea fizică și psihică a unui copil trebuie cheltuiți bani mulți. Doar că, de asta sînt sigură, toți acești bani sînt cheltuiți spre distrugerea copiilor și spre beneficiul lucrătorilor din sistem.  De pildă, nu putem ști cu certitudine dacă este sau nu într-adevăr nevoie de îngrijiri prelungite într-o unitate spitalicească pe o perioadă atît de lungă, dar știm sigur că în această perioadă, marcantă pentru evoluția unui om, copilul abandonat, nu îndeajuns ținut în brațe, nu îndeajuns ascultat în cererile lui, își formează atașamente nesigure, neputințe motrice, retarduri neurologice care îl vor marca toată viața, chiar dacă în unele cazuri sînt reversibile. Etapa următoarea a distrugerii lui, mai ales psihice, nu vine neaparat din calitatea îngrijirii lui de către asistenții maternali, ci pentru că orice copil abandonat poate fi mutat, dintr-o familie în alta, după cum impun disponibilitățile de personal. Sînt copii, mulți copii care pînă la 15 ani trec pe la mai mulți asistenți maternali, prin mai multe centre. Fie pentru că asistentul maternal își exercită, cum am spus, drepturile de angajat: să demisioneze, să își ia concediu de boală, să iasă la pensie, fie că nu mai sînt bani sau fie că așa impun strategiile direcțiilor locale.

Rezultatul acestor preocupări doar pentru asigurarea unui acoperiș, a unei hrane și a unei asistențe, deseori formale și întotdeauna nocive prin instabilitate, neglijare și abuz, este că cei mai mulți copii care ies din sistem au grave carențe psihologice, pentru mulți o patologie ireversibilă, probleme de integrare socială și de asumare existențială. De pildă. jumătate din cei care ies din sistem își abandonează copii, cei mai mulți rămîn în condiția de asistat social, o condiție în care au trăit, respirînd profund toată ipocrizia socială care le-a fost oferită ca aer vital.  Și de asta noi toți sîntem de vină. Ne prevalăm de toate necunoscutele unei vieți ca să justificăm cinismul cu care îi tratăm. Cel mai des clamăm că e vorba de zestrea genetică, de imperfecțiunile de care orice om, oricît de dorit și de iubit ar fi fost, le-ar fi putut avea. Nu avem nicio neliniște că noi, noi toți, contribuim la deruta lor socială, la tarele lor psihologice și fizice. Și asta, proclamînd, în timp ce unii își încasează salariile, că facem totul în interesul superior al copilului. Mi-e, recunosc, greață.

Ce-ar fi, dragi doamne și dragi domni, să vă imaginați că de îndată ce este abandonat, un copil este încredințat spre creștere, spre adopție unei familii. Ce ar fi să concepeți și promulgați o lege prin care părintele care și-a abandonat copilul să fie decăzut din drepturile părintești și copilul să fie adoptat de o familie care să nu mai fie umilită, asa cum se întimplă azi, cu aerul că i se face o mare favoare că din patrimoniu statului i se repartizează un copil. Vă asigur că nu ar mai fi doar 1500 de doritori de adopție, ci cel puțin de 10 ori mai mult. Și apoi, dacă nu se găsesc adoptatori în Romania, deschideți adopțiile internaționale.

În felu ăsta salvați de la moarte psihică, mai ales, un număr impresionant de copii. Sigur se vor pierde locuri de muncă, sigur nu se vor mai putea stoarce voturi sau bani pe seama copiilor abandonați.

Astăzi, ieșirea unui copil din sistem, fie prin reintegrare familială, fie prin adopție, se face, prioritar pe criterii economice, mult mai exigente dacă este vorba de o familie adoptatoare care  trebuie să aibă spațiul locativ în care o cameră să fie destinată exclusiv copilului care iese din sistem, serviciu pe durată nelimitată, venituri peste media națională. Ca să se califice ca adoptator, o familie trebuie să își facă dosar medical, cazier, să aibă recomandări de la colegii de serviciu, vecini.. Si apoi să treacă prin teste, parateste, pregătiri.. Și toate astea sub sentimentul afișat fățiș de mulți din lucrătorii din sistem că celui care vrea să adopte i se face o favoare. O mare favoare.

Așa se face că nu există decît 1500 de cereri de adopție pentru cei 3500 de copii adoptabili..

Doamnelor și domnilor, Sorina este un caz fericit. Deși de etnie romă, sînt două familii care doresc să își asume responsabil îngrijirea ei.  Din ceilalți 50% de copii din sistem care sînt de etnie romă, cei cîțiva care sunt adoptabili au puține șanse de a fi doriți de o familie de români. Așa se explică de ce Sorina a fost la 122 de vizionări în vederea adopției. A contat, se înțelege, și vîrsta mare care face ca adopția ei să fie mai degrabă o căsătorie forțată. Peste mai puțin de doi ani, de pildă, Sorina ar fi fost obligată să declare în instanță unde și cu cine vrea să rămînă. O alegere care, indiferent ce ar fi spus, nu ar fi putut exprima decît deruta sufletului ei.  Sînt două familii din care una, cu educație occidentală, a recurs la toate pîrghiile legale și a cheltuit mulți bani, pentru cei mai mulți români inaccesibili, măcar pentru plata deplasărilor și a prezentărilor în instanță. Cealaltă famile, cea a asistenților maternali, pentru că, conform acestei legi nu poate să adopte, a recurs la mijloacele pe care și le-a permis: filmări, proteste, încăpățînări față de o decizie executivă (uitînd, poate, că tocmai legea aberantă după care s-a decis soarta Sorinei, a făcut posibilă angajarea lor ca asistenți maternali și mizînd că, pînă la urmă, așa cum s-a întămplat de alte 122 de ori, nimeni nu o va vrea pe Sorina). Cum i-ar fi mai bine Sorinei e greu de decis. Singurul lucru cu adevărat important este întrebarea, mereu deschisă, dacă va conta mai mult atașamentul format față de familia de asistenți maternali sau educația și disponibilitatea parentală a familiei de adopție? Cît despre capacitatea financiară a uneia sau alteia din  familii, criteriu după care s-a decis, în principal, soarta Sorinei, e ultimul lucru care va avea un ecou pertinent în sufletul ei. Resursele financiare ale familiei adoptatoare nu îi vor fi de niciun folos dacă blocajul ei psihic, care sigur va apărea, nu va fi depășit. 

De ce se va întîmpla cu Sorina are cine se ocupa, dar cine și cum se va ocupa de celelalte Sorine și ceilalți Sorini din sistem, laolaltă peste 50.000, ar trebui să ne îngrijoreze pe noi toți. Cu atît mai mult cu cît, după căderea comunismului, imaginea României era asociată cu cea a lagărelor morții, în care copii, decretați irecuperabil bolnavi, erau tratați cu o bestialitate tîmpă, dar, culmea, senină. În pielea goală, pe podele de ciment, respirând fecalele și urina de care se ușurau unde le venea, erau lăsați pradă mușcăturilor de șobolani, infecțiilor altfel vindecabile, malnutriției, lipsei de căldură. Nu ne păsa și încă nu ne pasă că noi îi îmbolnăvisem cu cinismul și nesimțirea noastră. Nu ne interesează că astăzi se vorbește despre tulburarea reactivă de atașament din experiența orfelinatelor românești, întotdeauna citate pentru rele tratamente. Nu ne-a fost rușine cînd imaginile, și astăzi disponibile pe internet, au făcut înconjurul lumii. Tot ce am găsit să spunem, în inerțiala agresivitate comunistă, a fost că nenorociții de occidentali au venit să ne fure copii. Și să îi folosească pentru transplant de organe. Am uitat repede, de parcă nici nu s-ar fi întâmplat, că am fost monitorizați ca o conditie esențială pentru a intra în Uniunea Europeană, pe subiectul tratamentelor copiilor abandonați. Și nici nu am văzut vreo reacție revoltată că taman la direcția de protecție a copilului au fost 2 salariate care timp de mai multe vreme au lucrat pentru principalul partid din Romania. Dacă erau două salariate la vreo școală unde aveam copiii noștri, sau la vreun spital unde trebuia să ne ducem bolnavii noștri, am fi sărit ca arși. Așa, fiind vorba de copiii nimănui, de ce să ne pese?

După statisticile internaționale, în lume sînt peste 150 de milioane de copii orfani sau abandonați. Situația diferă de la o țară la alta. Legislația, la fel. În țările post comuniste numărul copiilor abandonați e în creștere. Și legislația excelează în prostie. În România, din cei 50.000 sau 52.000 sau 57.000 sau 62.000 sau 67.000 că nici nu mai știm exact numărul lor, deși ne ocupăm preponderent de dosarele lor, și nu de sufletele lor, sînt orfani, de cel puțin unul din părinți, mai puțin de 1% din cei aflați în sistemul de protecție. Restul, ca dovada egoismului adulților, pe care bine l-a amendat papa Francisc, sunt orfani sociali. Iar eu îndrăznesc să spun că sînt exploatați social.

Doamnelor și domnilor jurnaliști, avocați, parlamentari, reprezentanți ai partidelor politice, membrii ai ONG-urilor, ai instituțiilor de ocrotirea copilului, doamnelor și domnilor guvernanți, Domnule Președinte, folosiți focul deschis de cazul Sorinei și citiți legea adopției, cercetarea finanțată de Banca Mondială, articolele și cărțile celor de la Harvard care fac de multă vreme studii la noi în țară ca să arate consecințele neurologice ale abandonului, (vezi cartea Copii abandonați ai Romaniei). Din aceste surse, ați vedea că cei care abandonează în România sînt mai bogați decît cele mai multe familii cu copii din România, dar noi o ținem langa, în discursul public, că sărăcia e principala vină și ne permitem să facem din copii abandonați un subiect financiar. Din cercetările recente, azi mai ușor de făcut cu tehnica medicală modernă, ați afla, mai ales din cartea lui Charles Nelson că neglijarea unui copil, cu precădere în mica copilărie, duce la tulburari neurologice pe care tot noi toți, comozi și ignoranți cum sîntem acum, le vom plăti sub forma unui asistanat social, deseori, pe viață. Dacă nu aveți timp, citiți legea promulgată pe cînd Cristian Tăbăcaru era ministru secretar de stat, o lege incomparabil mai bună decît cea actuală. Și, mai ales, nu vă mai lăsați asmuțiți de interese politice, amorțiți de lene socială și tîmpiți de informații demne de partea întunecată a evului mediu.

Știu că e greu să faci un exercițiu de empatie cu o situație care îți e complet străină, dar încercați să vă imaginați că un copil pe care îl iubiți ar sta, imediat după naștere, 200 de zile in spital, fără să îl puteți vedea, atinge, fără să îi puteți vorbi. Apoi, în anii care vin, copilul  ar fi repartizat unei familii, poate foarte cumsecade, care, ca orice familie va avea problemele ei. O familie care va fi inspectată de cei de la centru cam la 3 luni, cînd totul trebuie să arate ca la inspecția muncii în fabrica de șuruburi. După această vizită se va face un raport. Și tot așa, din trei în trei luni. În tot acest timp, familia biologică trebuie să dea, cam la 6 luni, un semn. Uneori un telefon, alteori o întîlnire ca trecera unei comete. Totul sub supravegherea atentă a unui asistent social. Dupa 2 ani, copilul pe care îl iubiți, care s-a atașat de familia asistenților maternali, așa cum un copil se atașează de cel care îi dă să mănânce, de cel care îl îmbracă, de cel care îi e în preajmă, e repartizat într-o casa unifamilială.. După un an, la un alt asistent maternal.. și tot așa, că nu mai pot continua că mi se face rău. După atîtea rupturi, pentru copil dolii dureroase, după atîtea alungări, negări, ipocrizii, copilul pe care îl iubiți, vă asigur, nu va mai ști cine e, cum e cu lumea în care trăiește.

Dacă vă pasă de un asemenea copil, care ar putea fi chiar copilul dvs., schimbați legea asta tîmpită, legea, după care două familii cumsecade, implicate în cazul Sorinei, au ajuns să facă acte disperate pe care acum le discutăm rupte de context.                   

Gabriela Blebea Nicolae este prof. dr. la Facultatea de Teologie Romano-Catolică, Univ. București.