Săndulie
Există cuvinte care supraviețuiesc mai mult datorită discuțiilor filologice pe care le provoacă decît circulației lor reale. De cuvîntul săndulie își amintesc probabil mai ales absolvenții facultății de filologie (cel puțin ai celei bucureștene), care au aflat de existența lui la cursurile de lexicologie, unde figura ca exemplu pitoresc de etimologie populară: prin adaptarea sintagmei descente de lit și asocierea ei cu numele propriu Sandu. Generația mea de filologi în formare a preluat cu mare entuziasm cuvîntul pe care nu-l mai auzise pînă atunci. Am început să-l folosim în tot soiul de contexte glumețe: hazul termenului provenea dintr-o deformare care făcea de nerecunoscut (și apoi de recunoscut cu surprindere) presupusa origine franceză. În plus, covorașul sau blănița pe care îți poți sprijini picioarele la coborîrea din pat nu avea un nume, așa că termenul se dovedea necesar și chiar indispensabil.
Cuvîntul fusese semnalat în 1942 de Iorgu Iordan, într-un articol din Bulletin linguistique. Lingvistul își lua măsuri de precauție, precizînd că sursa cuvîntului nu e absolut certă: „Mi-a fost comunicat cu explicația «etimologică» (și cu o povestire menită să o ilustreze!) de un mare amator de anecdote, care s-ar putea să fi inventat chiar el cuvîntul și explicația” (p. 46). Peste cîteva decenii (în revista Studii şi cercetări lingvistice, 1974), lingvistul revenea asupra cuvîntului, cu cîteva explicații suplimentare: „Săndulie – «covorașul de pus la picioarele patului»: comunicat de dr. Dimitrescu, asistent universitar la Iași, între cele două războaie, originar din regiunea Muscelului, care cunoștea cuvîntul din vorbirea prietenei unui mare proprietar, precizînd că termenul era cunoscut numai pe acolo”. Iordan descoperise între timp și o atestare literară a cuvîntului, într-un context care nu lămurea prea multe, ba chiar părea să sugereze un alt sens, în romanul lui Victor Ion Popa, Velerim și Veler Doamne (1933): „trei puști automate, care atîrnau în păretele din partea sănduliei dumisale”.
Autoritatea lui Iorgu Iordan a făcut ca termenul să intre, cu explicația etimologică descente de lit, în Dicționarul limbii române (dicționarul tezaur al Academiei Române), de unde l-au preluat și alte dicționare. Forma săndulie nu pare totuși să aibă alte atestări în afara celor provocate de comentariile despre surprinzătoarea sa origine. În Internet sînt zeci de atestări ale cuvîntului care nu fac decît să repete o altă variantă a originii anecdotice, de data aceasta legată de numele scriitorului Victor Eftimiu. Totul pornește de la o pagină din volumul Între acte (2016) al lui Radu Beligan, care povestește cum a aflat de la Eftimiu despre originea simpaticului cuvînt: „De pildă, îmi spunea el, cuvîntul săndulie, cu care oltenii numesc covoraşul de lîngă pat, vine de la franţuzescul descente du lit”. Sursa explicației nu este însă prea de încredere: se știe că Victor Eftimiu a pus în circulație și alte etimologii spectaculoase, dar fanteziste (conform cărora mişto ar proveni din germană, mujdei din franceză etc.).
Dicționarul etimologic al lui Al. Ciorănescu propune (pornind de la același citat din Victor Ion Popa) o altă etimologie pentru săndulie: cuvîntul este considerat o variantă moldovenească a unui derivat de la sănduc – „ladă”. Nu se aduc totuși argumente convingătoare nici pentru această presupusă origine.
Explicația ar putea fi alta. Există o formă regională săndălie, cu mai multe atestări în graiul românesc din Valea Timocului, dar și cu extinderi în alte graiuri românești din sud-est: „Nu plînge dadă, de ce plîngi, nu vezi ce bine este aici, stai pe săndălie şi priveşti hora de parcă ai fi o mare cucoană” (Lumina, nr. 60, 2007); „Pricu, frate, ce-mi făcea? / Pe-o săndălie se punea” (Cristea Sandu Timoc, Cîntece bătrînești și doine); „Dar cum se aşezară pe săndălii şi cu coatele pe masă, deodată, masa se umplu cu bunătăţi” (Cristea Sandu Timoc, Povești populare românești) etc. Forma e folosită şi de Emanoil Bucuța, un observator atent al spațiului balcanic: „Singură, la o parte, săndălia, scaunul care se strînge” (Scrieri, I, 1971). În cartea sa Românii timoceni din Bulgaria; grai, folclor, etnografie (1996), Virgil Nistorescu a explicat cuvîntul ca avînd sensul „scaun” și ca provenind dintr-un termen dialectal bulgăresc. Sensul și răspîndirea balcanică ne trimit la turcescul sandalye, cu sensul „scaun” (Redhouse 1998): acesta este cel mai probabil etimon al formelor regionale românești. Diferența fonetică dintre săndulie și săndălie e minimă, indicînd cu mare probabilitate faptul că formele sînt variante ale aceluiași cuvînt. Fiind vorba de un obiect pe care cineva se așază, au existat probabil contexte ambigue, în care s-a făcut accidental trecerea de la sensul „scaun” la sensul „covoraș”, imaginîndu-se apoi o apropiere de descente de lit.
Suspiciunea inițială a lui Iorgu Iordan pare să se confirme: oricît ar fi de spectaculoasă, povestea transformării elegantei descente de lit în țărăneasca săndulie nu pare să se confirme.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
