Săptămîna trecută, în comunicarea oficialităţilor cu cetăţenii a intervenit o scurtă neînţelegere, care a trezit unele comentarii şi controverse în mass-media, fiind apoi uitată, sub influenţa noilor ştiri proaste. Ce nu s-a observat e că neînţelegerea provenea de la un cuvînt aparent insignifiant, din categoria pe care publicul mai larg o consideră a vorbelor de umplutură, dar care pentru lingvişti este esenţială în comunicare: a mărcilor discursive. În acest caz, cuvîntul care tulbura oarecum înţelegerea mesajului era adverbul practic. Pe 24 martie, preşedintele ţării a ţinut un discurs în care, printre altele, spunea că persoanele peste 65 de ani „vor trebui, în interesul lor propriu, să stea practic tot timpul acasă“ (declaraţie citată de ziare.com). Comentariile din presă au preluat anunţul – într-adevăr important –, din care au extras şi au prezentat ca pe o certitudine o măsură extremă şi aproape imposibil de respectat: „Mai mult, persoanele cu vîrsta de peste 65 de ani nu vor avea voie să iasă deloc din casă“ (ziare.com). Peste cîteva ore, în discursul prim-ministrului se preciza că persoanele în cauză vor putea totuşi ieşi din casă într-un anumit interval de timp. Comentatorii posturilor de televiziune au părut surprinşi de diferenţa dintre cele două mesaje, interpretîndo ca pe o contradicţie evidentă.

De fapt, mesajele ne apar ca fiind compatibile dacă ţinem seama de faptul că primul era moderat şi aproximat de prezenţa adverbului practic. Cuvîntul semnala faptul că în enunţ nu era vorba de o regulă simplă şi absolută, ci de o dominantă, de un efect doar comparabil cu al unei interdicţii totale. Enunţul „Vor sta (obligatoriu) acasă“ nu este acelaşi lucru cu „Practic, vor sta acasă“; a doua formulare propune doar o echivalare aproximativă de situaţii. Adverbul practic este folosit de cele mai multe ori cu un sens diferit de cel descris în dicţionare. În DEX, practic este înregistrat doar ca adjectiv, cu sensurile fundamentale „care se poate executa sau care se efectuează în mod concret; care se verifică prin practică și se poate aplica în viață; care se bazează pe practică; concret, real“ etc. În schimb, în Micul dicţionar academic (2001-2003) şi în Noul dicţionar universal (2006) este consemnată, corect, şi valoarea de adverb, echivalent cu de fapt şi în realitate. În Noul dicţionar universal se oferă şi exemple contemporane pentru această valoare (Practic, nu mai are nici o şansă). Atestările actuale arată că adverbul poate avea în discurs mai multe funcţii, unele greu de descris. De multe ori, ca în mesajul oficial de la care am pornit, practic arată că enunţul nu trebuie luat literal: cineva afirmă „Eu am practic două familii“ (kanald.ro), vorbind de familia reală şi de nişte prieteni buni; altcineva îşi atenuează o metaforă clişeizată: „Eu practic respiram prin fotbal, cînd eram pe terenul de fotbal era viața mea“ (lead.ro). Cel mai clar semn al modului în care practic aproximează un enunţ e de găsit în anunţurile publicitare: „La numai 10.000 km mașina este practic nouă“ (cuautomata.ro); „Ieftin! Pantofi de damă, practic noi (…), purtaţi de 2 ori doar în interior“ (olx.ro). Uneori, practic apare alături de alte semnale ale atenuării şi aproximării: „Vom fi, practic, probabil singura locație din Timișoara care va vinde apă la ladă“ (pronat.ro). Desigur, sînt şi cazuri în care – ca mulţi alţi aproximatori discursivi –, practic nu mai are o valoare de atenuare a forţei enunţului, ci devine un simplu automatism. În stenograma unei şedinţe a Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor, cuvîntul era folosit foarte des, în cele mai simple şi concrete enunţuri legate de desfăşurarea discuţiilor: „Practic, pînă astăzi se poate depune moţiunea de cenzură“; „Noi, practic, mai avem aici de adăugat, dar oricum să aveţi hîrtia aceasta“; „Altfel, eu practic renunţ la orice, mă retrag din comisie“; „Practic, nu mai avem decît cîteva ore“; „Ceilalţi, pînă la 25, sînt afiliaţi şi, atunci, au rămas practic 12“; „Practic, va veni în plen, pentru discutare, da?“ (cdep.ro). În această situaţie, practic, echivalabil cu de fapt, indică doar o perspectivă sau o idee nouă, ceea ce poate conduce la marcarea suplimentară, mecanică, a oricărui enunţ.

Nimic din evoluţia lui practic nu e surprinzător şi nici criticabil: multe cuvinte şi expresii urmează această cale, devenind particule care modulează conversaţia şi a căror ambiguitate  trece de obicei neobservată. Aceeaşi cale a fost urmată, în italiană, de adverbul praticamente. Cea mai semnificativă utilizare a lui practic din ultimele decenii este poate cea dintr-un discurs în care, foarte curînd după 21 decembrie 1989, Ion Iliescu a afirmat că partidul comunist „este, practic, dizolvat“. Enunţul a provocat în epocă suspiciuni şi nelinişti, pentru că înlocuia o decizie clară, juridică, printr-o formulă vagă, lăsînd în umbră prea multe lucruri (de la patrimoniu la reţelele de putere). Cuvinte aparent neînsemnate pot produce tulburări mari… 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).