DicÈ›ionarele Oxford au anunÈ›at că „post-adevărul“ (post truth) este cuvîntul anului 2016. Cuvîntul este definit de cei de la Oxford ca fiind „adjectivul care desemnează circumstanÈ›a în care faptele obiective sînt mai puÈ›in influente în formarea unei opinii publice decît apelul la emoÈ›ie È™i la credinÈ›ele personale“. Nu vă grăbiÈ›i să spuneÈ›i că aÈ™a a fost dintotdeauna. N-a fost! Gloria post-adevărului este, totuÈ™i, actuală È™i – culmea! – obiectivă: folosirea cuvîntului a crescut de sute de mii de ori în 2016 în comparaÈ›ie cu anii trecuÈ›i, ceea ce a È™i determinat acordarea „laurilor“ de către DicÈ›ionarele Oxford. Asta face ca post-adevărul să devină, de fapt, substantiv, căci adjectivul rămîne, totuÈ™i, mai degrabă un instrument de exprimare a subiectivității, în vreme ce substantivul are o mai grea încărcătură factuală.
Pînă acum, aruncarea lumii în post-adevăr este cea mai grozavă ispravă a Internetului È™i a dezvoltării acestei jungle de unelte de comunicare care i-au urmat. Conceptul a apărut, timid, încă de la începutul anilor 1990, dar realitatea sa colosală se vede limpede acum. Efectul cel mai clar este acela că deciziile majore nu se mai iau nicăieri după criteriul adevărului, ci după criteriul ataÈ™amentului emoÈ›ional, augmentat pînă la isterie. Ponderea sentimentelor tari, surde la orice argument, a crescut semnificativ în vieÈ›ile noastre. Alegerile È™i referendumurile se cîÈ™tigă sau se pierd prin manipularea pasională a faptelor È™i a semnificaÈ›iilor lor. ComuniÈ™tii ar fi jubilat dacă Internetul ar fi apărut cu 50 de ani mai devreme, căci propaganda, ca reconstrucÈ›ie a factualului, a devenit cu adevărat eficientă abia acum. Pînă È™i adevărul se cere a fi propagat, căci de unul singur nu mai răzbeÈ™te.
Analizele, dar È™i fărîma de bun-simÈ› care încă mai operează în fiecare dintre noi, arată că valul de minciună bine ridicat determină rezultatul unor procese democratice de mare însemnătate. Brexitul È™i victoria lui Trump sînt doar cele mai frapante exemple ale ultimelor luni. Vor mai urma, desigur, È™i altele.
Teoria post-adevărului are adepÈ›i, deocamdată, doar în analizele politice. Dar ar fi o iluzie să credem că oamenii operează altfel în celelalte domenii ale vieÈ›ii lor. Post-adevărul s-a instalat È™i în afaceri, È™i în sport, È™i în cultură, dar È™i în relaÈ›iile intime dintre oameni, în familii, în prietenii, în asocieri de orice fel, ba chiar È™i în iubire, acolo unde, ar zice cunoscătorii domeniului, a operat, fără să fie conceptualizat, dintotdeauna.
Ce-i de făcut? Putem trăi cît de cît ordonat È™i confortabil în post-adevăr? Adevărul (oh!) este că nu È™tim. O întreagă istorie ne învață că nu. Dar cîte alte lecÈ›ii importante ale istoriei nu s-au dovedit inutile, pe măsură ce specia noastră a mers înainte pe calea civilizării! Ceea ce asigură vigoarea post-adevărului este, pe de o parte, solida tradiÈ›ie a relativismului. Dacă ideea adevărului subiectiv („fiecare cu adevărul său“) a fost pentru secole la rînd doar un gînd filozofic, acum a devenit un principiu de viață cotidiană. ToleranÈ›a presupune, mai ales, să-l accepÈ›i pe celălalt cu tot ce are el în cap È™i-n inimă, iar toleranÈ›a este esenÈ›a democraÈ›iei. Această respectabilă tradiÈ›ie a găsit acum, în epoca virtualului È™i a necenzuratei comunicări, cel mai fertil teren de dezvoltare, căci adevărul fiecăruia a devenit contagios. Încă răvășită de pierderea alegerilor, Hillary Clinton a spus recent că răspîndirea È™tirilor false a devenit o adevărată epidemie È™i a chemat legiuitorii să încerce limitarea ei prin lege. Nu va fi posibil, desigur, pentru că exerciÈ›iul libertății absolute de a spune lumii tot ce-È›i trece prin minte nu mai poate fi limitat, căci este un drept fundamental cîÈ™tigat, după cum nu mai poate fi oprit nici fenomenul uluitor al masivei adeziuni la orice. SatisfacÈ›ia aproape orgasmică a întîlnirii pe Internet cu ceva ce este în perfectă armonie cu credinÈ›ele tale – oricît ar fi ele de iraÈ›ionale – nu poate fi în nici un fel suspendată. Dacă îl urăști pe X È™i citeÈ™ti pe Facebook că acela este un criminal odios care ucide copii È™i îi îngroapă în beciul casei, nimic nu te împiedică să crezi, spontan, că e adevărat, chiar dacă se va dovedi că X nici nu are beci la casă. SatisfacÈ›ia întîlnirii cu informaÈ›ia care confirmă puseul tău emoÈ›ional nu va putea fi niciodată suprimată prin lege. Stimulat de succesul colosal al virtualului, post-adevărul va domni mult È™i bine. Că este o boală sau nu, cert este că va trebui să învățăm, cumva, să trăim cu post-adevărul. Nu spun că vindecarea e imposibilă, dar, o spun toÈ›i medicii, prima condiÈ›ie ca să poÈ›i învinge o boală este să o conÈ™tientizezi. Poate că rostul intelectualilor la acest început de mileniu este acela de a face societatea conÈ™tientă că a ieÈ™it din adevăr. Și, de aici, să încercăm nu neapărat reîntoarcerea, căci reîntoarcerea este întotdeauna o dulce iluzie, cît construirea unei forme mentale care să ne facă capabili să continuăm să savurăm post-adevărurile, dar să încercăm să operăm cu adevărul.
