În SUA, zeci de orașe ard, la propriu. Protestele violente care au izbucnit după decesul unui american de culoare aflat în custodia poliției aproape că nu mai pot fi controlate. În multe localități a fost instituită starea de asediu, însă restricțiile nu sînt respectate de populația revoltată. Magazine prădate, mașini incendiate și clădiri devastate. Așa arată sfîrșitul lumii. Așa arată sfîrșitul civilizației.

George Floyd a murit cu ceafa zdrobită sub genunchiul unui polițist în plină stradă, în Minneapolis. Incidentul a fost filmat de trecători și partajat către milioane de oameni pe rețelele de socializare. Bănuit că a folosit bani falși cînd și-a cumpărat țigări de la un magazin, Floyd este dat jos din mașină de un echipaj de poliție și încătușat. Înainte să poată fi dus în mașina poliției, se prăbușește pe jos. Agentul care l-a arestat este apoi văzut cum îl apasă cu genunchiul pe ceafă pînă îl lasă fără suflare. Mai mult de opt minute durează scena – imaginile sînt dureroase și revoltătoare.  

Cum e posibil ca un polițist să omoare astfel un om încătușat? Organizarea poliției este descentralizată și există mii de agenții cu reguli diferite. Standardele variază de la un stat la altul sau chiar de la un oraș la altul. E însă greu de presupus că vreun regulament permite agentului de poliție să apese cu genunchiul pe gîtul unui suspect neînarmat, e cu neputință ca vreun regulament să acopere o crimă petrecută sub ochii altor colegi polițiști. Violența polițienească e mai degrabă o problemă culturală – tocmai de aceea e atît de dificil de controlat. Istoria poliției a fost marcată de un context complicat în care conflictele rasiale au avut un rol esențial. Primii polițiști fuseseră vînătorii de sclavi. Secole de segregare au impus stereotipuri care încă persistă. Și astăzi, bărbații de culoare sînt considerați mai periculoși, mai amenințători decît populația albă. Statisticile referitoare la arestări și cercetările despre violența polițienească pot atesta un rasism sistemic, instituțional. Un alt factor determinant e regimul armelor și munițiilor: în multe state, libertatea de a purta armă e considerată un drept fundamental. Pe alocuri, reglementările pentru achiziționarea și deținerea armelor sînt aproape inexistente. Circulația liberă a armelor afectează și comportamentul poliției, care consideră că orice suspect e potențial înarmat. Uneori așa și este. Dar numai unii recurg la armă atunci cînd sînt interpelați de poliție. În fine, în multe state polițiștii beneficiază, prin statut, de un soi de imunitate calificată: ei nu pot fi trași la răspundere pentru fapte comise în exercitarea funcției. Și, chiar și cînd abuzul poate fi probat, rareori vinovații ajung să fie pedepsiți. Această imunitate nu acoperă și crima – de altfel, polițistul care l-a omorît pe Floyd a și fost acuzat de crimă –, însă simpla existență a unor asemenea reglementări poate să adoarmă conștiința unor polițiști. Cînd sistemul permite abuzul e greu să pretinzi responsabilitate individuală din partea celor care îl deservesc. Toate acestea sînt însă doar explicații contextuale. Dar nimic nu oferă circumstanțe atenuante pentru polițistul care l-a ucis pe George Floyd.

Povești asemănătoare au mai existat în istoria recentă. Au existat și revolte după episoade de violență polițienească. Cazul George Floyd e însă diferit. El vine într-un moment de maxime tensiuni sociale pe care administrația Trump le tratează cu o înspăimîntătoare condescendență. Discursul public al președintelui nu arată compasiune, ci înverșunare și cinism. După spusele lui Donald Trump, protestatarii întinează memoria lui George Floyd. El atribuie violențele unor huligani și unor grupări de extremă stîngă. Apeluri la calm? Nu încap în discursul prezidențial. Violenței i se răspunde prin apelul la violență polițienească. De unde și escaladarea galopantă.

Pandemia de COVID-19, care a făcut peste 100.000 de victime în SUA, creșterea galopantă a șomajului ca urmare a măsurilor de distanțare și, acum, revoltele izbucnite după uciderea lui George Floyd. Nimic din toate acestea nu-i poate fi imputat, direct, președintelui Donald Trump. Ce i se poate reproșa e că, în loc să se ocupe de catastrofa socială, își vede în continuare de bătăliile ideologice și politice. Președintele poate fi însă tras la răspundere pentru felul în care a reacționat la proteste și pentru extinderea violențelor la scară aproape națională: el rămîne, în această tragedie, cel mai cinic și mai eficient promotor al violenței. E pompierul-piroman care incendiază o țară.