O strategie pentru un brand – profesorul?

Am scris în mai multe rînduri despre pericolul tot mai prezent al unei dictaturi a părinților care pretind să controleze întreaga procesualitate a actului educațional instituționalizat. Îmi dă apă la moară, din nou, într-un context diferit, acesta pandemic și al mutării educației în tot mai mare măsură în spațiul online, o postare de pe Facebook a lui Arthur Suciu, universitar din Suceava, specialist în teorii ale comunicării, scriitor, publicist. Nu-i urmăresc pagina cu foarte mare atenție, dar de multe ori mi-au sărit în ochi pastile pertinente ca mesaj, îmbrăcate într-o ironie fină, dezabuzată, exact stilul de secvență pe care îmi place să o scanez cu privirea pe Facebook, chiar dacă nu întotdeauna dau și like. De data aceasta, cum spuneam, mi-a atras atenția un status în care omul spune că s-a retras în bucătărie să spele vase, ca să scape de ședința cu părinții, desfășurată online în altă cameră: „Tot ce auzeam din camera cealaltă erau numai clișee luate de la televizor sau de pe Facebook. Nu știu pedagogie, nu știu bine nici măcar înmulțirea, dar știu totul de pe mediile de comunicare. Sînt experți. Educația e făcută azi de o sumă de cocalari țîfnoși, ipocriți și inculți, al căror scop e să-și bage loaza în față, și asta cu orice preț”.

Sper și presupun că nu se va supăra pe mine pentru această preluare de mesaj, pentru că dincolo de faptul că rezonez cu el, cred că pe acest subiect societatea noastră are nevoie de reglaje semnificative. În momentul de față, acest fenomen al ingerințelor părinților în spațiul educațional instituționalizat devine mai acut, ca urmare a faptului că accesul lor la modul de desfășurare a activităților didactice este facilitat prin mutarea lor în online. Părinții pot participa din umbră la ore, avînd deci posibilitatea de a le „amenda”, de a critica profesorul și metodele acestuia, de a stabili validitatea lor sau de a se pronunța cu privire la timbrul pe care în discursul său îl are profesorul. Pot comenta, dacă vor, și asupra culorii cămășii sale.

Una dintre vulnerabilitățile majore ale faptului că educația este obligată să se mute, cel puțin parțial, în mediul online mi se pare tocmai aceasta. Faptul că intimitatea actului didactic nu mai există, viciată de posibilitatea ca oricine din afară să poată asista, pentru a-l contesta apoi. Nici nu importă pînă la urmă dacă această contestare poate fi contracarată prin argumente, căci efortul de a o face rămîne oricum, consumînd timpul și energia, ca să nu mai spun de neuronii celui contestat sau ai celor care trebuie apoi să-i vină în ajutor.

Discuția, ca să fie clar, nu vizează calitatea activității unor profesori, care poate fi deficitară, în particular, ci un principiu general, al profesionalismului contestat de amatorism. Faptul că s-a ajuns aici este un efect cumulat al zecilor de ani în care sistemul a fost tocat în mod constant nu în spațiul argumentelor profesionale, ci al mass-media și al virtualității grupurilor de părinți atotștiutori. E inutil să mai fac comparație cu, spre exemplu, actul medical, unde nu se pune problema, totuși, ca tu, pacient sau aparținător, eventual reporter, să contești rețeta scrisă de medic sau să asiști online la operație. E inutil pentru că educația, cu dimensiunile ei care țin nu doar de informația științifică a diferitelor specialități, ci și de cea pedagogică și didactică, nefiind atît de tehnică, lasă impresia că poate fi prinsă din zbor și cunoscută în profunzime, la nivel de nuanțe, de orice om, indiferent de pregătirea sa.

În fapt, sînt de părere că s-a ajuns aici pentru că sistemul în sine, sub mirajul acesta al democrației, care, vezi Doamne, trebuie să permită orice, a încurajat acest tip de bullying al părinților. Argumente de tipul celor că și părinții sînt produsele acestui sistem, că probabil știind ce înseamnă sistemul, ca beneficiari ai lui, odată ajunși părinți nu mai sînt dispuși să îl lase să-și facă de cap și cu copiii lor, mi se par puerile. Sistemul e un construct în continuă dezvoltare și schimbare, el se updatează permanent – mai mult sau mai puțin lent, e adevărat – asimilînd constant experiență științifică și didactică, iar experiențele punctuale trăite de unul sau altul în urmă cu 10-15-20 de ani sînt irelevante în contextul actual. În plus, mai e ceva ce scapă din logica acestei argumentații, anume faptul că, așa viciat sau mediocru cum o fi fost sistemul atunci cînd i-a educat pe acești părinți, le-a oferit destul încît să poată ei ajunge acum să aibă afaceri și poziții sociale cu care se bat în piept și care le asigură confortul aroganței de care se folosesc atunci cînd vituperează la adresa profesorilor și a sistemului care le educă acum copiii.

O ultimă chestiune, derivată cumva din cele de mai sus, pentru care nu cred că e acum cazul să acord spațiul unui articol întreg. Încep să fie prezente, avînd ca pretext și riscul contaminării în context pandemic, tendințele de homeschooling. Părinți care nu-și mai lasă copiii la școală, neavînd o motivație medicală, pretinzînd că-i educă în particular sau că-i înscriu la școli private care le asigură prin materiale educație de tip homeschooling. Cu aroganța convingerii că știu ei mai mult, că pot ei mai mult, cu disprețul total față de un sistem care, cu toate defectele lui, oferă profesionist și gratuit educație, acești părinți refuză un drept al copiilor lor, intrînd de fapt sub incidența legii, căci în România școala este obligatorie 11 ani, iar formele de homeschooling sînt nerecunoscute legal.

Nu știu, concret, cum s-ar putea întări sistemul astfel încît să nu mai fie la mîna acestor grupuri vocale, probabil că este un proces care necesită multe reglaje de parcurs, așa cum multe dintre domeniile de activitate din țara asta necesită. E dureros însă că protecția reală a celor care muncesc epuizant pentru a-și face meseria asta de profesor, mai dificilă acum, în condițiile pandemice, e destul de limitată. Mi-aș dori să văd și sindicatele mai implicate în acest proces, mai aplecate înspre construcția imaginii profesorilor, nu neapărat doar prin luări de poziție față de salarizarea precară a acestora. Ci spre construcția unui brand, cu instrumente eficiente, inclusiv la nivel legislativ, de promovare și de protecție a sa.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.