Termenul invenție, în sensul de realizare tehnică, este asociat, în mod obișnuit, cu științele pozitive. Dar în filosofie, inclusiv în filosofia politică, au fost descoperite idei care au avut și au forța practică a unor adevărate invenții. Sînt idei elaborate prin acumulări intelectuale succesive, timp de secole, nefiind datorate unui singur autor. Este și cazul ideii de contract social. Chiar dacă pot fi identificați autorii care au contribuit în gîndirea politică la elaborarea acestei idei, modalitatea în care ea a fost și este folosită în construcția politică a democrației constituționale nu aparține nici unuia dintre aceștia, ci este rezultatul teoretic și practic al unor încercări repetate – pe mai multe continente – de organizare politică, în cadru național. După trei secole de testare, se poate spune că ideea de contract social este una dintre invențiile cele mai mari din toate timpurile. În filosofia politică modernă și în teoria dreptului public, această idee este echivalentă cu descoperirea focului.

S-a spus uneori că, la fel ca starea de natură, contractul social este o ficțiune. Afirmația este valabilă într-un singur sens: nici starea de natură, nici contractul social nu sînt realități istorice.  Cu toate acestea, nu sînt simple ficțiuni, ci concepte de construcție politică, la fel ca și pluralismul sau separația puterilor. Dincolo de înfățișările diferite, chiar contradictorii, pe care le are contractul social în filosofia politică și în teoria dreptului public, din acestea s-a desprins o rezultantă care este unul dintre fundamentele democrației constituționale, înțeleasă ca edificare instituțională și procedură politică de apărare a libertății și a demnității persoanei împotriva abuzurilor autorităților publice și ale altor structuri colective de putere.

Ideea de contract social nu ar fi fost posibilă în absența ideii de contract civil, care, deși este mai veche decît dreptul roman, are totuși o haină  juridică, croită în mod desăvîrșit doar în cadrul acestui sistem de drept, creat în urmă cu două milenii, dar de care beneficiem și astăzi. Cele două idei nu se confundă. Reducerea ideii de contract social la ideea de contract civil explică de ce, de multe ori, se neagă însăși ideea de contract social. Într-adevăr, orice contract civil presupune o identitate clară pentru părțile care îl încheie, oricît de mare ar fi numărul acestora. Contractul social nu numai că nu se încheie între părți determinate, dar include în sfera sa conceptuală chiar și pe cei care i se opun, ceea ce este incompatibil cu ideea de contract civil. Altfel spus, ideea de contract social presupune o legătură între membrii comunității în cadrul căreia se constituie statul, dar această legătură este diferită de aceea care se stabilește între părțile unui contract civil. În plus, ca idee fondatoare, contractul social se încheie între membrii unei comunități, ai unei națiuni, iar nu între aceștia și stat. Statul și structurile sale, în concepția democrației constituționale, nu sînt părți în contractul social, ci se constituie pe temeiul acestuia. Este adevărat însă că între membrii comunității – între care se leagă, în mod conceptual, contractul social – și autoritățile publice constituite pe acest temei există tot o legătură contractuală, dar diferită de contractul social.

Împrumutînd iar din dreptul civil, dreptul public modern a folosit contractul de mandat și ideea mai generală de reprezentare pentru a construi sistemul electoral. Dar spre deosebire de reprezentarea din dreptul civil, care este una pe orizontală, reprezentarea din dreptul public este una pe verticală. Mai mult, spre deosebire de reprezentarea din regimurile politice anterioare, reprezentarea specifică democrației constituționale nu mai este una verticală descendentă, în care cetățeanul este supusul autorităților, ci una verticală ascendentă, în care autoritățile se supun cetățenilor. Ideea de contract de mandat este prezentă, dar într-un sens diferit de acela din dreptul civil, iar această idee se adaugă ideii de contract social. Prin contractul social, cetățenii convin să renunțe la dreptul de a folosi forța unii împotriva altora și să cedeze  o parte – dar nu cea mai mare parte – din puterea lor către  autoritățile publice, cu menirea de a le apăra libertatea, iar nu de a o încălca. Această cedare de putere are la bază contractul social, dar nu se face prin contractul social, ci prin intermediul raporturilor de reprezentare verticală ascendentă, asigurată de sistemul electoral, temei al constituirii autorităților publice, cu atribuții limitate, a căror depășire trebuie să fie sancționată pentru abuz de putere.

Pe cît de depărtat este contractul social de contractul civil, pe atît de apropiată este ideea de mandat public de ideea de mandat privat. Chiar dacă unul se constituie  pe verticală și altul pe orizontală, raportul de mandat public și raportul de mandat privat se aseamănă pentru că mandatarul, adică persoana care primește o anumită putere, este, în final, o persoană determinată. Într-adevăr, în raporturile de reprezentare de drept public, mandatarii – adică parlamentarii, aleșii locali, demnitarii și funcționarii publici – sînt întotdeauna determinați, iar puterile (atribuțiile sau competențele lor) sînt, de asemenea, determinate și limitate. Aceste puteri nu trebuie să fie exercitate în interes propriu de cei cărora le-au fost încredințate, ci în interesul membrilor comunității. S-a modificat astfel în contextul democrației constituționale chiar ideea de putere politică, transformată dintr-un mijloc de dominare și supunere într-unul de apărare și slujire.

Astăzi, cînd se produc asalturi din ce în ce mai puternice și mai periculoase împotriva democrației constituționale, este necesară solidarizarea forțelor intelectuale care cred în acest sistem politic. Pot fi găsite soluții pentru a-i asigura continuitatea numai printr-un nou recurs la ideile de contract social și de reprezentare verticală ascendentă. Aceste mari invenții ale gîndirii politice moderne n-ar trebui să fie abandonate. Sigiliul lor și-a pus marca pe toate instituțiile politice care apară libertatea și demnitatea persoanei.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.