Dacă aș fi fost american, cel mai probabil aș fi fost înclinat să-l susțin, e drept, cu inima îndoită, pe Trump. Dacă aș fi fost britanic, cred că aș fi fost un brexiteer plin de dubii. De ce, totuși, dincolo de antipatia pe care o simt pentru stilul primitiv al președintelui american și dincolo de pro-europenismul meu aș fi avut aceste opțiuni? Pentru că detest activismul dirigențial al acestei stîngi globalizante, corectitudinea politică dusă la cote isterice și ideile de o simplitate imbecilă (cum ar fi aceea că există sărăcie pe lume pentru că există bogați!). Pentru că nu-mi place să văd cum Uniunea Europeană comite impostura colosală de a se substitui Europei (UE e un simplu episod politic benefic din istoria enormă, cu mii de episoade politice benefice ori malefice, a Europei și mă irită să văd că cine e critic cu UE e imediat etichetat ca „anti-european“; poți să fii 100% european și să nu-ți placă Juncker, să nu-ți placă politicile UE în nu știu ce domeniu, să ai rezerve cu privire la necesitatea unui ditamai Parlamentul European; nimeni, nici măcar UE, nu este îndreptățit să asume un monopol pe identitatea europeană!). Pentru că formulele de socialism post-comunist de azi mi se par la fel de distrugătoare ca formulele de comunism post-socialist în care mi se spunea pînă în 1989 că trăiesc. Pentru că vreau ca statul să fie cît mai departe de mine, iar viața mea să curgă, firesc, în mijlocul comunității căreia îi aparțin în mod natural și nu în mijlocul unor oameni cu care nu vreau să am de-a face și care ajung în viața mea pentru că, altfel, statul nu poate fi. Pentru că am o părere foarte proastă despre elitele politice democratice de azi, care mi se par stupide, vanitoase și incompetente. În fine, sînt multe motive. Dar nu sînt nici american și nici britanic. Sînt român. Și asta schimbă totul. Nu în credințele mele și nici în privința modului în care aș vrea să-mi trăiesc viața. Pe scurt, tocmai credințele care m-ar fi făcut să fiu un adversar al UE, dacă eram american sau britanic, mă fac să fiu un susținător total al UE, fiind român.

Îmi dau bine seama că o Românie desprinsă de Uniune sau o Uniune mai slabă cu România în interior ar fi, pentru mine și pentru cei din jurul meu, scenarii de coșmar. Încercînd să-mi exersez luciditatea pe cît pot, văd așa: dacă acest popor român al meu, cu suma lui de defecte și calități, ajunge să fie deplin suveran în propria noastră țară va fi o nenorocire, înainte de toate, pentru noi înșine. Dezastrul pentru România ar fi să încapă exclusiv pe mîna românilor! Dacă vrem să trăim cît de cît în siguranță și cît de cît în prosperitate, nu o putem face decît în interiorul UE, supunîndu-ne regulilor UE. Nu zic că aceste reguli îmi plac în totalitate, dar măcar îmi creează condițiile unei vieți decente și, mai ales, îmi permit să mă lupt pentru ceea ce cred. Lucid vorbind, orice alt aranjament pentru România de azi e mult mai rău. Putem visa la cai verzi pe pereți, desigur – eu vorbesc despre ceea ce este pe masa istoriei acum și despre alegerile pe care chiar le avem.

În aceste condiții, sesizez că un fel de maimuțăreală conservatoare anglo-americană, ceva ca o „fiță“, a dat peste unii dintre amicii mei de idei și planuri. Amorezați, de departe, de Trump și admiratori ai Brexit-ului, adică fermecați de ceea ce pentru mine este tocmai impasul conservatorismului, unii conservatori români vorbesc acid despre UE, pe care o asemuiesc Uniunii Sovietice, și argumentează că UE are, în general, un rol mai degrabă malefic decît benefic asupra românilor. Astfel, poate fără să vrea, se fac purtătorii unui mesaj conspiraționist, de genul „statului paralel“, al „experimentului“ pe care structuri progresiste oculte îl fac cu România, devenită un fel de cobai în nu știu ce scop. Mi-e greu să pricep cum poți fi să fii un conservator român și să vorbești astfel. Să te joci de-a conservatorul american pe malul Dîmboviței este, dramaturgic vorbind, o comedie de tot hazul. Forța de seducție a Americii este enormă – eu, cel dintîi, îndrăgostit de America pînă peste urechi, o mărturisesc. Dar, totuși, e util să facem o diferență. Imitarea Americii în gesticulația ei de televizor e ridicolă și oțioasă; adeziunea la valorile americane, însă, este cu totul altceva.

Pe de altă parte, într-o cheie ceva mai serioasă, ceea ce numesc eu în acest text maimuțăreală este exact ceea de adevăratul conservator român Titu Maiorescu denunța ca fiind „forma fără fond“. Absolut nimic din acea realitate românească ce ar putea interesa pe un conservator nu seamănă cu realitatea americană. Or, conservatorismul presupune un neobosit exercițiu de luciditate. Fantasmele sînt ale socialiștilor, iar ambițiile orbitoare sînt ale liberalilor. Realismul și prudența sînt/trebuie să fie coordonatele de bază ale conservatorilor. Da, cred că, în condițiile societății britanice, conservatorismul te-ar putea duce la o opțiune anti-UE, după cum știu bine că în lumea nord-americană conservatorismul este izolaționist. Dar distanța dintre UK ori USA și România este cosmică.

În condițiile lumii românești, este imposibil să fii conservator și să vrei să ieșim din UE. Pentru simplul motiv că un conservator știe că suveranitatea nu este un scop, ci un mijloc. Un conservator știe că scopul unei națiuni este prezervarea și prosperitatea. Suveranitatea este doar un mijloc – mă ajută sau nu să ating scopul? Lucid, lucid pînă la durere, răspunsul meu este că poporul român, așa cum este el acum, nu este capabil să folosească suveranitatea în scopul prezervării și creșterii prosperității sale. Iată de ce: opțiunile sale sînt, în general, catastrofale; civismul lui e la pămînt, iar micile elite civice pe care le-a produs sînt lamentabile; capacitatea sa de a-și crea viitor politic este, practic, zero; confuzia totală în care se află l-a adus în situația de a nu mai putea distinge între onestitate și ipocrizie, între cinste și hoție, între pricepere și nepricepere; tradiția sa anomică este tot mai pregnantă. Ca o concluzie: poporul român de azi este complet lipsit de patriotism, în sinea lui își detestă țara, pe care o înjură și o fură de cîte ori poate, iar în fața străinilor este obsedat să arate că merită respect. Iar cei care cred despre ei că sînt patrioți sînt, de regulă, pradă unei triste iluzii de sine. A fi conservator înseamnă a fi conștient de toate astea pînă la insomnie. Și ce soluții ar putea exista pentru prezervare și prosperitate cu un popor aflat în acest stadiu? Practic, nici una în afara UE.

Mărturisesc că n-aș fi dat atenție acestei mici și, admit, spectaculoase facțiuni de prieteni dacă nu aș fi văzut că propaganda progresismului face din joaca lor puțin iresponsabilă (ca orice joacă) un cap de acuzare la adresa oricărui conservator de azi, prezentînd un derapaj mai degrabă ludic drept o trăsătură esențială de identitate a unui întreg grup. Știu bine că propaganda înseamnă să abuzezi de prostia colectivă, știu bine că prostia colectivă este abisală aici și acum, așa că am ținut că exprim public această opinie personală, rugîndu-mă să ajute la ceva…