Ştiind că este dedicat numirii Preşedintelui său, dar şi Înaltului Reprezentant pentru Politică Externă şi de Securitate, am aşteptat rezultatul ultimului Consiliu European Extraordinar, amintindu-mi ce impresie mi-a făcut Consiliul de Iarnă din 2009, cînd primii ocupanţi ai acestor funcţii nou create pe atunci au fost anunţaţi. În 2009, mi-amintesc bine că am avut sentimentul de „cenuşiu pe cenuşiu“, cum spune, undeva, Hegel. Într-un text publicat atunci în acest colţ de pagină, intitulat „Funcţii noi şi cenuşii“, scriam: „Deşi Europa nu duce lipsă de lideri charismatici, Uniunea Europeană se încăpăţînează să persiste în profilul cenuşiu-funcţionăresc cînd e vorba despre liderii ei. Recenta desemnare a dlui Herman van Rompuy în funcţia de preşedinte al Consiliului European şi a baronesei Catherine Margaret Ashton în funcţia de Înalt Reprezentant al UE pentru afaceri externe şi politică de securitate confirmă pe deplin paternul.“ Succesorii dlui van Rompuy şi ai dnei Ashton sînt – slavă Domnului! – din alt aluat. Pragmatic vorbind, dl Tusk şi dna Mogherini sînt mai aproape de ceea ce înseamnă, de fapt, funcţiile pe care le ocupă de cîteva zile.

Dl Tusk, noul preşedinte ale Consiliului European, este o figură politică europeană de prim rang. Spre deosebire de dl van Rompuy, domnia sa este cunoscut tuturor europenilor cît de cît interesaţi de politică, nu doar celor cîteva sute care îşi duc viaţa pe culoarele cancelariilor, şi a dovedit că este capabil de un leadership puternic, deşi una e să conduci guvernul ţării tale şi alta Consiliul European. Orişicît, şefii de guverne şi de state ai celor 27 nu sînt miniştrii din partidul tău de-acasă, iar Parlamentul European este cu totul altceva decît un (oricare) parlament naţional, din orice punct de vedere ai privi – fie şi pentru că euroalegerile anticipate sînt, practic, imposibile, şi asta schimbă complet viziunea despre propria funcţie a europarlamentarilor. Fost membru al Solidarităţii poloneze în vremea comunismului, pe cînd era doar student, dl Tusk este singurul prim-ministru polonez din era postcomunistă care a fost reales în fruntea cabinetului de la Varşovia (se întîmpla în 2011), ceea ce l-a transformat într-un veteran al Consiliului European. Cît a fost în Consiliu ca premier al Poloniei, dl Tusk a reuşit o performanţă importantă. A reuşit să păstreze profilul de „nucă tare“ al Poloniei în UE, profil forjat de fraţii Kaczynski, dar a eliminat asperităţile uneori radicale din exprimarea politică a acestora. Cu el la masa Consiliului, Polonia a avut de cîştigat. Fără îndoială, dl Tusk ştie foarte bine cum funcţionează instituţia pe care o va conduce. Omul şi-a impus candidatura, prin propria greutate politică.

În ceea ce-l priveşte pe noul Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Securitate, dna Mogherini, lucrurile stau altfel. Ea îşi datorează funcţia insistenţelor premierului italian Matteo Renzi, noul star al stîngii europene. Luaţi repede, am spune că dna Mogherini, ca şi dna Ashton, nu are nici anvergura politică şi nici calibrul diplomatic necesar pentru funcţia de „ministru de externe“ al Europei. Totuşi, este imediat de adăugat că membrii UE exact asta caută pentru această funcţie. Ţările europene, mai ales cele foarte importante (Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia, Spania, Polonia mai nou) nu renunţă la atributul politicii externe şi de securitate. Să ne gîndim de pildă, la Consiliul de Securitate ONU. Doi dintre membrii UE sînt membrii permanenţi. Îşi face cineva iluzia că ceea ce exprimă ei acolo este cumva coordonat cu Înaltul Reprezentant? Aşadar, politica externă a Uniunii Europene va fi, cînd se va putea, un consens al unor politici deja elaborate în capitalele Europei. Dna Mogherini va trebui să caute acest consens, fără a-şi permite să fie foarte creativă şi plină de iniţiative. Mai exact, dna Mogherini va trebui să culeagă poziţiile statelor membre (cele mai influente, pentru că celelalte, de obicei, se pliază) şi să găsească numitorul comun. Cel mai mare numitor comun, sperăm. Dacă Uniunea ar fi căutat un om capabil să facă o politică externă proprie, fără îndoială că dintre toate candidaturile, cea a suedezului Carl Bildt s-ar fi impus. Spre deosebire de dna Mogherini, a cărei unică reuşită citată de toată lumea este teza ei de licenţă despre islam, dl Bildt are în palmares reuşite diplomatice majore, precum medierea conflictelor din Balcani şi Orientul Mijlociu. În plus, ecuaţia politică a puterii în UE la ora actuală ar fi făcut foarte dificlă desemnarea dlui Bildt, în condiţiile desemnării dlui Tusk. Sigur, dna Mogherini este mai tînără cu vreo 25 de ani decît dl Bildt şi, cum se spune la noi, „are timp“. Ca şi în România, şi la UE se practică tot mai mult calificarea la locul de muncă, cînd e vorba despre funcţii politice importante. Oricum, în marile provocări externe care ameninţă UE, dintre care cele mai multe sînt, de fapt, provocări la adresa securităţii continentului nostru, vocea „ministrului de externe“ al Uniunii este destul de palidă. Cînd, de pildă, Rusia trimite tancuri în Ucraina, aproape nimeni nu aşteaptă înfrigurat reacţia Înatului Reprezentant – toată lumea caută grabnic reacţiile de la Berlin, Londra, Paris, mai nou Varşovia. Şi toate acestea, oricum, după reacţia de la Washington, care este aşteptată cu maximă febrilitate.

Aşadar, mie mi se pare că cele două numiri de la vîrful Uniunii sînt foarte potrivite pentru ceea ce Uniunea are nevoie acum: în fruntea Consiliului – un om cu gabarit politic, care va negocia permanent, de pe poziţii solide, cu liderii ţărilor europene, iar în fruntea Serviciului de Acţiune Externă – o doamnă de la partid, inteligentă şi serioasă, care va trebui să ia notiţe şi să găsească numitorul comun al unor poziţii naţionale deja exprimate. Faţă de 2009, este un pas înainte.

Sever Voinescu este avocat şi publicist.