Nu mai e mult pînă la momentul în care Comisia Europeană își va prelua efectiv mandatul. Desemnată să conducă noua Comisie Europeană după alegerile europarlamentare din luna mai în urma unor negocieri tumultuoase între state, Ursula von der Leyen și-a prezentat recent echipa, compusă, la paritate, din femei și bărbați. Însă, dincolo de stabilirea echilibrului de gen, prima femeie președinte al Comisiei Europene a generat și unele dezechilibre instituționale. Ar merita evocate aici cîteva probleme de structură și de nomenclatură a funcțiilor. Dar și de distribuție. Să le luăm pe rînd.

Arhitectura Comisiei nu e nouă în totalitate. Von der Leyen a preluat, de la Jean-Claude Juncker, construcția tip cluster, cu vicepreședinți care preiau cîte o sarcină strategică și coordonează mai mulți comisari pe domenii înrudite. Comisarii dispun de direcțiile generale respective, de un aparat birocratic stufos, în vreme ce vicepreședinții au la dispoziție secretariatul general. În noua Comisie, vicepreședinții vor avea un rol întărit în păstorirea unor portofolii. Trei vicepreședinți executivi și cinci vicepreședinți vor structura noua compunere a cabinetului. Frans Timmermans, de pildă, a rămas vicepreședinte executiv, dar nu se va mai ocupa de tema statului de drept, ca în mandatul precedent, ci de politicile climatice. Dacă vă imaginați că domeniul climatic e mai consensual, că își va face mai puțini dușmani ca în trecut, cînd a avut de a face cu repetenții democrației (precum Ungaria, Polonia și România), vă înșelați: Verzii reprezintă a patra forță în Parlament, iar pactul pentru climă stîrnește deja controverse – ironic, printre cei care îl contestă se numără și vechile sale cunoștințe din Europa de Est.

Redesenarea direcțiilor generale și a portofoliilor e menită să încurajeze cooperarea trans-sectorială. Însă denumirea unor portofolii stîrnește confuzie. De pildă, sintagma „protejarea modului de viață european“ care apare în titulatura unuia dintre comisari. Protejarea modului de viață european apare pentru prima dată în Declarația de la Sibiu – dar oare ce înțeles a vrut să-i dea atunci Consiliul European? Și cum vede von der Leyen structura acestui portofoliu? Aici intră, în primul rînd, migrația. Apoi, integrarea, formarea profesională, educația și securitatea. E o serie întreagă de domenii acoperite deja, măcar parțial, de comisari cu funcții specifice. Din această înșiruire, doar migrația nu avea un portofoliu distinct – de unde și temerea, exprimată de trei grupuri parlamentare, că tocmai migrația ar reprezenta, în ochii noii șefe a Comisiei, o amenințare la adresa modului de viață european. Liderul Renew Europe, Dacian Cioloș, i-a sugerat chiar Ursulei von der Leyen că, „pentru a ne păstra valorile“, ar trebui fie să scoată migrația din portofoliu „pentru a se evita asocierile nefericite“, fie să se schimbe titulatura. Desemnat pentru acest post e fostul purtător de cuvînt al Comisiei, grecul Margaritis Schinas.

Candidatul Belgiei pentru postul de comisar european se va ocupa de domeniul Justiției. Didier Reynders e acuzat în țara sa de corupție și de spălare de bani.

Italianul Paolo Gentiloni a fost desemnat comisar pentru Economie – o altă opțiune paradoxală a Ursulei von der ­Leyen, de vreme ce Italia a fost avertizată în repetate rînduri de Bruxelles că nu respectă standardele de responsabilitate financiară. Că portofoliul Transporturilor va fi coordonat de Rovana Plumb, un politician din România, țara europeană cu cea mai înapoiată infrastructură, e poate doar un semn de încurajare, o acțiune afirmativă. Faptul că postul de comisar îi e atribuit unui om politic fără experiență relevantă în domeniu, asupra căruia planează suspiciuni de corupție, e o greșeală de distribuție. Și, poate, un punct vulnerabil al viitoarei Comisii.

O omisiune notabilă: în noua Comisie nu apare domeniul Culturii. Și acest aspect a stîrnit numeroase critici. E explicabil măcar din perspectiva originii președintei Comisiei Europene: în Germania nu există un ministru federal al Culturii, considerîndu-se că domeniul ține de competența landurilor. Aplicînd această concepție la nivel european, Ursula von der Leyen lasă cultura în seama statelor. Pentru economiile dezvoltate, cum sînt Franța sau Germania, această mișcare nu va avea vreo consecință – decît, poate, în plan simbolic. În statele slabe, în care cultura e oricum subfinanțată și unde finanțările (europene) pun în mișcare resorturi altminteri inerte, mutarea accentului din plan european în plan național va aduce pierderi însemnate.

Ursula von der Leyen e o femeie cu o vastă experiență politică întemeiată pe o muncă neobosită în partid (CDU) și pe relațiile întreținute cu principalii actori, inclusiv și în special cu Angela Merkel. E, după toate aparențele, o supraviețuitoare: și-a început parcursul la nivel local, apoi, începînd cu 2005, a ocupat de trei ori funcții de ministru federal; a trecut prin numeroase crize, inclusiv prin rușinosul moment al dezvăluirii plagiatului în teza de doctorat. Dar cariera ei a fost mereu ascendentă. Mai are de trecut un test – poate cel mai dificil de pînă acum.