„Mie-mi place plaja îngustă”
Avem o nouă controversă națională. Și anume cea legată de plaja de la Mamaia. E prea largă (este o distanță prea mare între zona de șezlonguri și intrarea în apă), nisipul nu mai este fin, ci plin de scoici grosiere și, o chestiune serioasă, intrarea în apa mării, care era extrem de lină pe o distanță mare, a devenit acum destul de repede abruptă și adîncă. Altfel spus, plaja de la Mamaia este de nerecunoscut, după ce a trecut prin lucrările de combatere a eroziunii.
Ce a dus la această schimbare substanțială? Programul de lărgire a plajelor, derulat cu fonduri europene, în majoritate, și cu fonduri naționale. Desigur, abordarea consumatorilor poate fi calificată drept superficială. Supărarea turiștilor că trebuie să parcurgă 100 de metri de la șezlonguri pînă la apa mării sau faptul că se înțeapă în tălpi cu scoicile „ostile” par chestiuni fără prea mare însemnătate în raport de importanța lucrării realizate la malul mării.
În paranteză fie spus, subiectivismul mă face să cred că nemulțumirile turiștilor sînt aproape hilare. Trebuie, însă, să recunosc că nu sînt un turist de Mamaia. În ultimii ani, am avut doar cîteva „desanturi” scurte în stațiune, toate încheiate cu multe dezamăgiri. Nu mi-a plăcut niciodată Mamaia din cauza agresivității cu care era atacată plaja (multe hoteluri sau construcții aveau tendința de a se extinde pînă pe nisipul plajei), din cauza frivolității unor manifestări așa-zis distractive, patronate de fostul primar al Constanței, și, în general, din cauza improvizației continue, plină de prost gust, pe care o puteai găsi în stațiune.
La fel de adevărat este că „mie îmi place plaja lată”, unde turistul poate să respire fără ca vecinul să îi simtă răsuflarea. La Mamaia, în plin sezon, lucrurile erau exact invers, adică toată lumea voia să vadă pe toată lumea și, pentru acest lucru, șezlongurile se apropiau la cîțiva centimetri unele de altele, fără ca turiștii să pară deranjați.
Acum, cînd plaja nu mai este îngustă, cînd aglomerația s-a evaporat și, odată cu ea, senzația că ai dat un ban pentru o chestie de lux, pentru care se înghesuie o grămadă de lume, turiștii de Mamaia se simt dezamăgiți. Sau, pe alocuri, se simt de-a dreptul păcăliți. Trebuie să recunosc că, parafrazîndu-l pe Topîrceanu, „mie-mi place plaja largă”, în care omul poate să stea mai lejer și mai departe de semenul său turist.
Dar, dincolo de subiectivitățile de turist, tema lărgirii plajelor este cît se poate de serioasă. Toate datele arată că este un proiect de succes. Lărgirea plajelor înseamnă o lucrare de aproximativ 1,2 miliarde de euro, ceea ce, pentru a avea o imagine comparativă, a fost evaluarea inițială a Autostrăzii Transilvania. De asemenea, investiția nu se derulează doar la Mamaia, ci pe întregul litoral românesc și înseamnă, în primă fază, redarea pentru România a 44 de hectare de teren. În a doua fază a lucrărilor se face o modernizare a plajelor și reducerea eroziunii solului pe o suprafață de peste 30 de kilometri, de la Năvodari pînă în localitatea 2 Mai. De fapt, este prima lucrare de o asemenea anvergură realizată după aproape o jumătate de secol, atunci cînd regimul comunist a proiectat și construit o mare parte din stațiunile de pe litoral. Eroziunea plajelor era evidentă, poate mai puțin la Mamaia, dar în mod clar în celelalte zone și, de aceea, lucrările sînt absolut necesare.
Proiectul lărgirii plajelor este comparabil cu una dintre lucrările importante de infrastructură pe care România ar trebui să le facă. El poate fi asemănat cu construcția unei autostrăzi, cu modernizarea unei căi ferate importante, cu împădurirea unei suprafețe de teren a României sau cu dezvoltarea unei rețele de infrastructură digitală. Lărgirea plajelor este un proiect național important, pentru care s-au alocat resurse semnificative, europene și naționale.
Dar orice proiect important are, dincolo de anvergura sa strategică sau națională, o finalitate foarte practică pentru consumatori, pentru public. În cazul de față, pentru turiști. Deocamdată este greu de spus dacă sîntem în fața unei contradicții majore. Adică dacă proiectarea și construcția privind lărgirea teritoriului țării și evitarea eroziunii s-au făcut fără să se țină cont de caracteristicile plajei din Mamaia, de exemplu. Se puteau lărgi plajele păstrîndu-se nisipul fin de la Mamaia? Ceea ce știm este că turiștii exagerează în ceea ce privește lărgirea plajei. Este greu de crezut că poți trece cu vederea peste construcțiile noi care agresau plaja, peste muzica asurzitoare de la barurile de pe plajă, dar să fii deranjat că trebuie să parcurgi 100 de metri pînă la mare.
Dar cazul lărgirii plajelor aduce în discuție o dilemă valabilă pentru unele proiecte publice realizate în România. De exemplu, metroul din Drumul Taberei a fost atît de mult așteptat, dar acum este folosit destul de puțin de locuitorii din zonă. De asemenea, podul peste rîul Dîmbovița din zona Splaiul Independenței din București are o utilitate limitată. Exemplele pot continua: primăriile au intrat în „febra” construirii de stadioane, iar unele fonduri europene au fost risipite pe construcții inutile. Nu este, însă, neapărat cazul plajei de la Mamaia, acolo unde „fițele” trebuie să se acomodeze la noua realitate.
Constantin Rudnițchi este analist economic.
Foto: plaja Mamaia (wikimedia commons)
