Mentalitatea revigorantă a războiului rece
Sfîrşitul Războiului Rece nu a schimbat lumea în măsura în care se spune sau în măsura în care cred apostolii lumii noi. Sigur, a dispărut blocul comunist, democraţia a avansat viguros, acoperind practic întreaga Europă, victoria modelului democraţiei liberale în lume este atît de eclatantă, încît produce viziuni fukuyamice, SUA au rămas singura superputere - sînt, deci, schimbări. Dar aceste schimbări, oricît de uluitoare par, sînt numai schimbări de suprafaţă. Fenomenele sînt altele, dar esenţele, cred, nu s-au schimbat. Înainte de 1989, lumea era, din punctul de vedere al relaţiilor internaţionale, o arenă a luptei politice între democraţie liberală/capitalism/stat de drept şi dictatură/comunism/socialism. Acum, lumea pare a fi scena luptei dintre democraţie liberală/capitalism/stat de drept (deci, primul termen al binomului a rămas acelaşi) şi dictatură/califat/terorism "clasic" sau chiar nuclear. În continuare, "taberele" sînt localizate în aceleaşi spaţii. Tabăra democraţiilor are ca ax central Atlanticul de Nord şi, pe măsură ce mergi spre Est, găseşti tabăra eterogenă a regimurilor "anti" sau "ne" democratice, care resimt ca pe o agresiune orice presiune de democratizare. Există cel puţin două percepţii larg răspîndite asupra realităţii internaţionale. Prima, că lumea de azi resimte un mare grad de dezordine. Cauze: erupţia actorilor internaţionali non-statali, unipolaritatea lumii, ambiguitatea celor mai multe dintre regimurile lumii (cel puţin în ochii unora, SUA nu mai sînt chiar farul democraţiei, iar China şi Rusia nu mai sînt chiar dictaturi), relativa emancipare a europenilor faţă de SUA, criza de autoritate a ONU, tensiunea dintre tendinţele regionaliste şi globaliste, pe de o parte, şi cele separatiste şi autarhice, de partea cealaltă etc. A doua percepţie este că nu există un consens real asupra pericolelor la adresa păcii, stabilităţii, prosperităţii. Listele cu ameninţări variază nu doar de la un grup de state la altul, ci chiar de la un stat la altul în interiorul aceluiaşi grup şi, cel puţin în statele democratice, sînt foarte diferite chiar de la un grup politic sau social la altul. Asupra pericolului terorist, de pildă, ca să mă refer la cea mai mediatizată ameninţare, nu există consens în România. Sînt încă mulţi oameni, unii dintre ei bine informaţi şi atent educaţi, care consideră că terorismul nu este o ameninţare reală pentru România, în vreme ce alţii, poate chiar cu un soi de exagerare, repetă ca un elev premiant frazele-clişeu despre iminenţa ameninţării teroriste. Într-un asemenea context, cel mai mare risc este să nu mai ştii care cine e, sau, ca să folosesc un termen drag neo-conservatorilor, să pierzi "claritatea morală". Guantanamo te duce cu gîndul la dictatură şi zgîrie-norii din Shanghai te duc cu gîndul la libertate, uitînd că în SUA funcţionează de două secole ceva ce se cheamă Constituţie şi Curte Supremă de Justiţie, iar în China există Tibetul şi mii de deţinuţi politici. Asemenea confuzii, un veritabil joc cu oglinzi generat de şirul nesfîrşit de deconstrucţii şi construcţii puzzle-iene al realităţilor politice, fac să avem o perspectivă falsă, înşelătoare asupra lumii. În acest context, una dintre cele mai sinistre diversiuni este aceea de a blama "mentalitatea războiului rece" ca pe o mentalitate depăşită, conflictuală, înspăimîntată. Acum avem nevoie, chipurile, de o mentalitate progresistă, integraţionistă, relaxată. Lucrurile au şi accente ridicole. L-am văzut la televizor pe dl Iliescu acuzînd vehement un jurnalist de vreo 30 de ani că are o "mentalitate de război rece", după ce acesta spusese banalul adevăr că dl Iliescu este comunist. Recursul la mentalitatea războiului rece este necesar uneori, fie şi numai pentru reorientare. Şi la noi există birocraţi dedicaţi progresului şi viitorului. Pînă de curînd tineri, ei mărturisesc un spirit ce poate fi numit "geoanic", pentru că dl Geoană, alături de cei care au urcat în funcţii în siajul său, mi se pare că ipostaziază cel mai bine acest stil atletic de a fi în lume. Să privim numai înainte!, spun ei. Un slogan frumos şi facil, pentru că ne îndeamnă să uităm trecutul. Trecutul este, în general, oribil, greu de digerat. Fie pentru că acolo sînt ticăloşiile şi micimile noastre, despre care nu mai vrem să ştim, fie pentru că acolo se află cele mai frumoase momente ale noastre, a căror irepetabilitate ne chinuie, ne dezamăgeşte, ne deprimă. Conţinînd frămîntarea dostoievskiană (sau freudiană, după caz) dimpreună cu reveria nostalgică a paradisului pierdut, memoria este ceva foarte greu de gestionat. Trecutul are obiceiul prost de a fi mereu prezent, de vreme ce prezentul nu e decît un viitor trecut. Războiul rece, ca perioadă istorică, a trecut. Dar substanţa antitetică a acelui timp s-a păstrat şi azi. Conflictul dintre partizanii libertăţii şi inamicii ei este veşnic. Se poate lesne evidenţia un fir roşu, continuu, de la războiul peloponezian, pînă la războiul din Irak, trecînd prin al doilea război mondial şi războiul rece. Libertatea şi tirania vor fi mereu termenii unui binom tensionat. Acest fapt pare a fi singurul recunoscut unanim. Disputele încep cînd se face pasul următor, acela de a identifica taberele; atunci, apar două atitudini. Una călduţă, fără risc, în care împarţi meritele şi vinile în mod echilibrat, egal, sapienţial, să nu superi pe nimeni. Alta, curajoasă şi, deci, riscantă, în care spui limpede că cineva greşeşte mai mult decît altul şi ai opţiunea fermă spre cel care greşeşte mai puţin.
