Acum, ce e mai important: că are statuie sau că e sub prelată? O statuie sub prelată e o reverenţă pentru dimensiunea umană a personajului. Lenin sau Stalin nu au putut fi puşi niciodată sub o prelată. Şi nici Edward Colston. Ăştia ori au stat sus în triumf ca nişte repere epocale, ori au fost dărîmaţi de pe soclu, tăiaţi în bucăţi, topiţi sau aruncaţi pe fundul mării ca întrupări în piatră sau metal ale unor monştri. O prelată e un semn de pudoare. „Mai staţi un pic aici, maestre. Deocamdată nu vă putem scoate în faţa lumii, riscaţi o înjurătură sau chiar un scuipat. Mai bine aici, la adăpost, la umbră, la odihnă, apărat de razele soarelui crud care lasă pete. Va veni vremea să vă descoperim, nu vă îndoiţi!”

Mircea Lucescu e unul dintre cei care au făcut istorie cam pe unde au trecut. Mai mare sau mai mică, dar mereu cu un marketing viguros, poate şi pentru că e unul dintre puţinii români care au răzbit ca antrenori în angajamente străine importante. Nu-i uşor. La 75 de ani, în loc să-şi trăiască viaţa pe care o merită, alternînd muzeele şi restaurantele fine ale lumii cu prelegeri la UEFA sau FIFA, legendarul „nea Mircea” a mai luat pe piept o provocare: s-a angajat să scoată din noroi căruţa celui mai mare rival al echipei la care a făcut cea mai mare epocă. S-a dus deci la Dinamo Kiev, după ce mai bine de un deceniu a făcut tot ce a putut pentru ca Şahtior Donețk să termine în faţa clubului din capitala Ucrainei. Mutarea a stîrnit scandal. Suporterii şi figurile istorie ale celor două echipe au strigat din toţi rărunchii. Patronului Surkis i s-a urlat că a băgat duşmanul în casă. Aşa că situaţia nu e chiar roză.

Urmarea: au pus prelata peste inspirata statuie a lui Lucescu de lîngă Donbass Arena, pînă se mai dezumflă venele. Antrenorul e reprezentat stînd pe o bancă şi privind gînditor în zare. Frumos. Dar poate prea liniştit, prea invitînd la calm şi pace pentru o zonă răscolită de război. Peste multe s-a aşternut o şapă de plumb în regiunea în care şi-a băgat Putin coada. O prelată e doar o mîngîiere.