Zeci de mii de oameni protestează la Minsk, în fiecare week-end, de mai bine de o lună, împotriva realegerii lui Aleksandr Lukașenko. „Ultima dictatură din inima Europei“, așa cum a numit George W. Bush regimul din Belarus în 2005, pare însă de neclintit. Lukașenko e la putere din 1994 și conduce statul într-un stil care într-adevăr amintește de perioada sovietică: vocile din opoziție sînt intimidate sistematic și eliminate rînd pe rînd, canalele mass‑media sînt controlate, rezultatele alegerilor sînt cunoscute înainte de vot, iar poliția secretă încă se numește KGB. Totul sub aparența democrației: Lukașenko însuși se vede ca un garant al stabilității, ca un apărător al intereselor națiunii care apără statul de interferențele străine – adică occidentale sau rusești. Chiar dacă discursul încă stîrnește unele simpatii în rîndul unei anumite părți a electoratului, Lukașenko nu e nici pe departe liderul îmbrățișat în unanimitate de popor, așa cum se visează. Nici măcar de majoritate. De unde și protestele masive după anunțarea veștii că a obținut 80% din voturi la recentele alegeri. Mii de oameni au fost arestați de la începerea mișcării de protest. Martorii vorbesc despre o intensificare a violenței polițienești pe măsură ce a crescut și contestarea publică. Nimic nu pare însă să stăvilească furia mulțimilor.

În ciuda amplorii acestor proteste, Lukașenko a exclus orice compromis. A promis, cu o jumătate de gură, o reformă constituțională viitoare. E puțin probabil să demisioneze sau să accepte o schimbare de substanță a regimului.

Moscova își menține sprijinul pentru puterea instalată la Minsk. Ba chiar e pregătită să intervină, la nevoie, dacă protestele scapă de sub control. Întîlnirea de la Soci dintre Aleksandr Lukașenko și Vladimir Putin – prima de la debutul crizei – e de fapt doar o formă de a reitera susținerea oferită de Rusia. Aleksandr Lukașenko are nevoie de acest ajutor și știe că a dansat periculos în relația cu Rusia, inclusiv în campania electorală. În condițiile dependenței economice față de Rusia, Lukașenko nu s-a ferit să acuze Kremlinul că vrea să transforme Belarus într-un stat vasal. Asta doar pentru ca apoi s-o dea brusc la întors, susținînd că Belarus e ultimul bastion de apărare a intereselor rusești în fața ofensivei puterilor occidentale. Pentru Putin, această ambiguitate e doar un semn al vulnerabilității – deci are o motivație suplimentară să intervină.

Uniunea Europeană și Statele Unite intenționează să sancționeze regimul de la Minsk – dar ce sancțiuni mai poți aplica unui stat oricum izolat? Și de această dată, lumea occidentală a ratat șansa de a crea un cadru pentru un dialog într-adevăr deschis cu Puterea de la Minsk. Da, există și o explicație, prioritățile sînt în altă parte: criza sanitară, criza economică, Green Deal, Brexit etc. Înainte de asta au fost iar Brexit, discrepanțele și contradicțiile din interiorul Uniunii, alegerile din Franța, din SUA, din Germania. Și înainte de asta… Uite așa, regimuri autoritare, nedemocratice se mențin la putere la periferia Europei, sub ochii europenilor.

Problema nu e absența determinării. Ci lipsa unei viziuni pentru ce se întîmplă în estul (nu prea) îndepărtat al Europei. Rusia, în schimb, are o viziune limpede asupra regiunii. Putin a înțeles foarte bine mizele și știe cum să joace în Ucraina sau în Moldova sau în Georgia sau în Belarus. Cel care a spus că destrămarea Uniunii Sovietice e cea mai mare catastrofă a secolului XX are contraoferte mai interesante petru liderii post-sovietici din regiune. Uniunea Europeană n-are decît un discurs despre valori democratice – și acela nu face nici două parale pentru oameni de stat ca Lukașenko. Mai ales dacă discursul nu e dublat de o ofertă concretă. Ce se întîmplă la Minsk e și o consecință a nepăsării Europei occidentale.