2006 va fi un an decisiv. Am auzit asta despre fiecare an. Înainte de 1990, fiecare an era decisiv pentru planul cincinal. După 1990, fiecare an e decisiv pentru reformă, integrare europeană ş.c.l. Te poţi socoti privilegiat (sau plictisit!) să tot trăieşti ani decisivi. Fiecare guvern, fiecare politician, fiecare analist, întrebat la sfîrşitul unui an despre anul care urmează, a spus, profetic, că vine un an decisiv. L-am auzit, recent, pe dl Boc spunînd că 2006 va fi decisiv. De cîte ori îl aud pe dl Boc că spune ceva, simt alb, zîmbesc şi îmi trec mîna prin păr. Încerc sentimentul kunderian de insuportabilă uşurătate. Faţă cu politica, poţi să simţi la fel cu ceea ce simţi gîndindu-te la femeile doctorului Tomas (şi eu declar slăbiciunea mea de neînfrînt pentru Sabina şi dragostea mea pentru Tereza - aşa că empatizez, trist, cu el). Din acest precar confort sentimental, cetăţeanul, care sînt, priveşte spre Europa iernii acesteia, o Europă cu buget straniu construit şi cu gîndurile vraişte. În 2005, Uniunea Europeană a primit de la propriii cetăţeni cea mai dură corecţie din istoria ei. Ca întotdeauna cînd primeşti o asemenea lecţie, marele pericol e să nu o bagi în seamă. După ce alegerile pentru Parlamentul European au fost aproape viciate de un absenteism masiv şi au dat excelente rezultate pentru eurosceptici, francezii şi olandezii au blocat, plebiscitar, drumul spre o Constituţie a Europei şi, dacă englezii ar fi ajuns, la rîndu-le, la urne, ar fi respins şi ei proiectul. Tensiunea recent depăşită a proiectului de buget al Uniunii a fost doar un simptom specific al unei crize adînci a continentului, despre care s-a scris deja enorm. Aşa că, în anul care vine, cîteva transformări serioase în dinamica europeană sînt obligatorii. Ca să fiu şi eu profetic, spun că le văd venind. Prima va fi abandonarea ideii de tandem conducător al Uniunii. Franţa şi Germania, conduse amîndouă de doi euroentuziaşti, s-au socotit, în ultimii cinci ani, îndreptăţite să se erijeze în lideri ai Europei. Temeiuri culturale şi economice le-au dat dreptul la o atare poziţie politică, aşa că a apărut tandemul franco-german, "motor" al Uniunii. Ca un fel de acquis politic, toată lumea a acceptat tacit ideea că cele două puteri continentale conduc Europa, că ele împing sau trag, ca o locomotivă, toate celelalte ţări europene spre integrare. O asemenea politică, contrară spiritului UE, nu putea duce prea departe în condiţiile în care plutonul condus cuprindea ţări precum Marea Britanie sau Polonia, ca să numesc doar două dintre naţiunile cu personalitate şi istorie cel puţin la fel de europene precum Franţa şi Germania. Cînd noul cancelar german a sosit la Paris în chiar a doua ei zi de lucru, mesajul - pe care mediile politice şi diplomatice îl ştiau deja - era acela al ieşirii Germaniei din tandemul euforicilor europeni. În plus, politica tandemului franco-german nu a fost foarte productivă pentru Europa, mai ales în relaţia ei cu SUA. Deschiderea noii administraţii Bush spre Europa, revenirea Marii Britanii pe prim-planul procesului de integrare europeană, victoria doamnei Merkel şi popularitatea dlui Sarkozy vor relansa, cu siguranţă, parteneriatul transatlantic în acest an. Contextul va fi deci foarte bun pentru România, ţara europeană cu cel mai ridicat nivel de simpatie pentru americani, condusă de un preşedinte care, astăzi, nu mai simte aproape nici o critică la adresa programului pe care l-a anunţat cu îndrăzneală acum un an, de a edifica o "axă strategică" Bucureşti-Londra-Washington. În continuare, problema lărgirii UE va fi de mare actualitate. Cu România şi Bulgaria aproape sigur intrate în Uniune în 2007, cu un grup de state relativ uşor de asumat pe drum - precum Croaţia, Macedonia sau chiar Moldova, dilemele extinderii vor fi cu adevărat dramatice în cazul Turciei şi al Ucrainei. Va fi şi anul Belarusului, unde valul portocaliu poate mătura dictatura Lukaşenco. Cu un spaţiu ex-sovietic tot mai atras spre vest, Europa va avea o mare problemă, căci relaţiile cu fragmentele desprinse din imperiul rus nu sînt deloc uşor de administrat. În plan intern, ar trebui să se încheie efectul paralizant al şocului respingerii proiectului de Constituţie Europeană. O nouă Constituţie trebuie supusă referendumurilor populare, cît mai grabnic, dar e nevoie de un proiect de Constituţie în care să se vadă limpede că lecţiile eşecului au fost înţelese. O Constituţie pe modelul celei americane - scurtă şi principială, în care sînt cuprinse doar drepturile cetăţenilor şi regulile generale de funcţionare a birocraţiei de la Bruxelles şi în care se lasă loc pentru viitoare amendamente - ar fi de dorit fie şi numai pentru că ar avea şanse mult mai mari de succes. În fine, 2006 va fi anul în care, probabil, Europa va cunoaşte provocarea unei noi relaţii cu Rusia şi în care problemele energetice, politizate de preşedintele Putin sub interesanta sintagmă a "suveranităţii energetice", vor deveni tot mai presante. Europa va înţelege, poate, că un Irak democratizat este resursa alternativă de energie la Rusia şi, de aceea, va înţelege o dată mai mult că reuşita planului american pentru Irak este 100% în interesul său.