* Orice definiţie a ipocriziei surprinde, ca element esenţial, diferenţa dintre ceea ce se afirmă şi ceea ce se crede, de fapt - o distanţă, adesea diametrală, între credinţă şi acţiune sau afirmaţie. Elementul care e trădat, deci, nu e gîndul şi nici intenţia, ci credinţa. Mai precis, cred că X este un idiot, dar îi complimentez inteligenţa (sau invers), ori cred că trebuie să acţionez într-un fel, dar fac cu totul altceva. Motivaţia ipocriziei nu contează prea mult, demisia de la ceea ce cred e suficientă pentru a fi ipocrit.* Ţine deja de vulgata intelectuală a ultimelor secole să consideri că Machiavelli este teoreticianul prim al ipocriziei în politică. Celebra "scopul scuză mijloacele" pare a fi axioma ipocriziei, deşi - aşa cum se tot spune prin cărţile serioase -, Machiavelli nu a vrut să ne spună exact acest lucru sau, precis, nu a vrut să ne spună cu această maximă ceea ce noi credem azi că a vrut să ne spună. Florentinul nu spune nicidecum că mijloacele rele sînt acceptabile, dacă scopul e bun, căci el însuşi circumstanţiază mijloacele care sînt scuzabile prin înălţimea scopurilor. Mai mult, Principele nu este un tratat de morală, ci un promptuar care se limitează numai la prezentarea felului în care se cîştigă şi se păstrează puterea în stat, cu o mare grijă pentru păstrarea stabilităţii şi a păcii statului însuşi. Machiavelli e primul care rupe realismul de idealism în politică şi, de aceea, e primul care pune serios problema ipocriziei. În capitolul privitor la felul în care un principe nou ajunge la putere cu sprijinul poporului, Machiaveli face o distincţie care va face posibilă ipocrizia atît ca tehnică de menţinere a puterii, cît şi ca tehnică de supravieţuire în politică. Principele este îndemnat să distingă, între nobilii care i se opun, pe cei care i se opun pentru că au un caracter slab, de cei care i se opun pentru că au ambiţia puterii şi se vor în locul principelui. Despre primii, cei cu caracter slab, Machiavelli sugerează că ar fi utilizabili, cu condiţia să fie competenţi, spre deosebire de categoria ambiţioşilor, care vor cu tot dinadinsul să îşi aproprieze puterea şi pe care principele trebuie să îi trateze ca adversari ireductibili. Dacă ai caracter slab şi eşti competent, poţi scăpa de furia principelui căruia i te opui şi poţi, prin urmare, supravieţui. E mica ipocrizie a slujbaşului. La rîndul său, principele poate folosi competenţa celor care i se opun din slăbiciune de caracter. E înalta ipocrizie a principelui.* Despre ipocrizie, Coranul are o analiză excelentă. Pe la începutul surei Vacii (Surata’l Baqarah, 7 şi urm.), se spune că ipocritul crede că înşală pe ceilalţi, însă, de fapt, se înşală pe el însuşi, fără să-şi dea seama. Victima ipocriziei nu este cel păcălit, ci ipocritul însuşi, iar rezultatul obţinut de pe urma ipocriziei este o iluzie. Mai mult, despre oamenii care profesează altceva decît ceea ce cred, se spune în Cartea islamului că "în inimile lor e boală şi Dumnezeu le măreşte boala". Şi Isus condamnă aprig ipocrizia: "Vai, vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, înăuntru însă sînt pline de oase de morţi şi de toată necurăţenia. Aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi drepţi, oamenilor, înăuntru însă sînteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege" (Matei 23, 27-28). Şi în Talmud găsim îndemnul: "Nu te teme de farisei şi nici de cei care nu sînt farisei, teme-te de ipocriţii care se dau drept farisei" (Sota, 22b). Religiile sînt aprige cu ipocrizia. Aproape ca un jurnalist român cu ipocrizia politicianului pe care îl antipatizează!* Ipocrizia nu este totuşi integral detestabilă. Ipocrizia cuminte, decentă, fină are un farmec discret, de bună calitate, precum acest panseu al lui La Rochefoucauld: "ipocrizia este reverenţa pe care viciul o face virtuţii". În cetate, ipocrizia are rolul ei benefic. Politeţea, de pildă, e general asumată ca o formă necesară de ipocrizie - mai mult, politeţea face parte din datele esenţiale ale bunei creşteri, ceea ce validează etic ipocrizia în această formă. Pe de altă parte, de dragul păcii, se recomandă mereu o doză de ipocrizie pentru aplanarea conflictelor. Ce ar fi diplomaţia, una dintre cele mai prestigioase îndeletniciri din toate timpurile, fără o nuanţă de ipocrizie?* Într-o carte dedicată istoricei vizite a lui Nixon în China din 1972, apărută recent sub semnătura lui Margaret MacMillan, istoric de serioasă reputaţie, se spune că Mao a trebuit să insiste îndelung în favoarea acestei vizite, pe lîngă colaboratorii săi care vedeau cu ochi rău orice apropiere de SUA. La un moment dat, în timpul unei astfel de discuţii în interiorul conducerii partidului comunist chinez, Mao ar fi spus: "prefer să discut cu oameni de dreapta, că măcar ăştia spun ce gîndesc, nu ca oamenii de stînga, care una spun şi alta gîndesc". Dacă pînă şi Mao...* Există o mare diferenţă între ipocrizie şi minciună. Ipocritul trădează propriile-i convingeri, mincinosul trădează adevărul. Sigur că şi ipocritul, şi mincinosul se înscriu în aria falsului, dar primul păcătuieşte faţă de el însuşi, în vreme ce al doilea păcătuieşte faţă de adevăr, faţă de ceva ce este, măcar ca obiect al cunoaşterii, în afara sa, ca subiect cunoscător. Ceea ce-l salvează pe ipocrit este că, spre deosebire de mincinos, poate spune adevărul, în cazul în care credinţa sa e falsă.* "Fă ce zice popa, nu ce face popa!" - spune o vorbă românească. Este cea mai eficientă atitudine în faţa ipocriziei.