Păi, cine? Bine, după cum a fost finala de la Roland Garros, e doar despre Nadal, că Djoko s-a făcut mic, a intrat la apă, după 0-6, 2-6 şi restul nu mai contează. Dar da, ei, pentru că sîntem poate în fericita situaţie de a sta faţă în faţă cu nemurirea. Oamenii ăştia refuză să renunţe la viaţa aşa cum o ştiu, se agaţă de ea, sînt precum regina Angliei care parcă vrea să-şi îngroape toţi moştenitorii. Pentru că şi ei sînt nişte monarhi, dar nu constituţionali, ci absoluţi şi, ca orice suverani-dictatori, nu vor să renunţe la putere. Deloc. În nici un fel. Dacă ar putea ar duce tot tenisul cu ei în groapă. „Moartea” nu i-a luat cît a mai avut ocazia şi acum se uită şi ea cătrănită dintr-un colţ de tribună goală cum „moşii” ăştia zurlii îşi bat joc de legile ei care funcţionaseră foarte bine pînă acum, mulţumesc frumos! Ceilalţi, Thiem, Zverev, Tsitsipas şi compania, au căpătat şi ei, probabil, o buba la cap în faţa acestui refuz de a preda sceptrul şi acum jocurile cu ei din mintea lor sînt mai puternice decît cele de pe teren.

De fapt, tipii ăştia chiar ar putea să nu moară sportiv niciodată, dacă ar alege să iasă neînvinşi din sport. Îmi imaginez sadic cum ar fi să o facă toţi odată, şi cu Federer, şi să-i lase singuri pe „copii”. Într-o primă fază, urmaşii ar fi în stare să nu poată cîştiga nimic chiar şi în absenţa lor. Ceva e clar. Ce fac băieţii eterni ai rachetei e magic, nemaivăzut, un dialog care va domina timpurile. Să nu ne supărăm că sînt „iar ei”. Fără ei o să ne cuprindă aşa un spleen încît o să ni se pară că plouă etern peste noi şi peste toată zgura din lume. Ca să ne învăţăm minte.