Efectele devastatoare ale cutremurului care a lovit Haiti la începutul lunii ianuarie au stîrnit reacţii de compasiune peste tot în lume – în numai trei zile, mai mult de un milion de americani au donat bani prin intermediul SMS-urilor, au donat haine şi produse alimentare – aşa cum s-a întîmplat în cazul Mariei Pacheco din Chicago, o tînără divorţată care îşi creştea singură copiii – sau, pentru a face rost de cît mai mulţi bani, unii au lucrat chiar şi în saloane de înfrumuseţare sau în spălătorii auto.

 
Conform estimărilor, suma totală strînsă pentru ajutorarea victimelor din Haiti ar putea depăşi cele aproximativ două miliarde de dolari donaţi în urma dezastrului provocat de tsunami-ul din Asia din 2004, fiind recordul american în materie de ajutoare umanitare. Luînd în considerare faptul că Statele Unite trec printr-o perioadă de criză economică, amploarea pe care a luat-o iniţiativa oamenilor de a ajuta victimele din Haiti a fost, aşadar, surprinzătoare.
 
Una dintre posibilele explicaţii ar putea fi vecinătatea celor două state, dar şi numărul mare de haitieni care trăiesc pe teritoriu american. Oamenii au reacţionat însă la fel peste tot în lume – în cadrul Australian Open, de exemplu, Roger Federer, Serena Williams şi alţi tenismani de top au jucat un meci amical în urma căruia au strîns 600 de mii de dolari, iar în Rwanda, un grup de asistenţi sociali, cu venituri sub 200 de dolari pe lună, a strîns pentru victimele din Haiti 7000 de dolari.
 
Toate aceste exemple ridică însă multe semne de întrebare despre felul în care reacţionăm sau ar trebui să reacţionăm în faţa unor asemenea tragedii. În urma cutremurului din Haiti au murit aproape 200 de mii de oameni, dar, conform estimărilor UNICEF, numărul victimelor este cu mult mai mic decît numărul copiilor care mor la fiecare zece zile din cauza sărăciei. În plus, în unele discuţii apărute pe site-ul GiveWell.net, se spune că salvarea victimelor unui dezastru natural ar fi mult mai puţin costisitoare decît salvarea celor care riscă să moară din cauza sărăciei.
Ar trebui să ne întrebăm, aşadar, de ce se fac donaţii pentru victimele unui cutremur, dar nu şi pentru a împiedica moartea a mii de oameni din cauza sărăciei, a condiţiilor insalubre de trai, a lipsei asistenţei medicale, a alimentelor şi a apei potabile? O explicaţie ar putea fi obsesia mass mediei de a transmite doar anumite ştiri – televiziunile, de exemplu, au prezentat la nesfîrşit imagini ale dezastrelor provocate de uraganul Katrina, de tsunami-ul din Asia şi de cutremurul din Haiti. Chiar dacă şi Pakistanul a fost lovit de un cutremur de mare intensitate, în urma căruia au murit peste 80 de mii de oameni, catastrofa nu a prezentat prea mare importanţă pentru televiziuni şi nici nu a stîrnit valuri de compasiune. Cît despre moartea zilnică a copiilor din ţările sărace din cauza dizenteriei, a pojarului şi a malariei, aceasta pare să facă parte din viaţă şi nu mai este o noutate.
 
Presupunînd că un milion de copii ar risca să fie luaţi de ape în urma inundaţiilor, reacţiile presei vizavi de eveniment în sine, dar şi faţă de eventuala salvare a victimelor şi a salvatorilor ar fi uluitoare. Pe de altă parte, ştirea dată publicităţii în septembrie anul trecut de UNICEF, în care se spunea că numărul copiilor care mor anual din cauza sărăciei a scăzut cu un milion comparativ cu anii precedenţi aproape a fost trecută cu vederea, iar cei datorită cărora asistenţa medicală a copiilor s-a îmbunătăţit, cei care au făcut posibilă vaccinarea lor şi care le-au asigurat surse de apă potabilă au rămas necunoscuţi.
 
Poate că oamenii reacţionează altfel faţă de victimele dezastrelor naturale comparativ cu cele ale sărăciei deoarece, după un dezastru natural, tendinţa de a învinovăţi victimele este mică. A fi lovit de un cutremur, de un tsunami sau un uragan este considerat ghinion. În ceea ce priveşte sărăcia însă, mulţi încă mai cred că unii oameni suferă de sărăcie pentru că nu muncesc îndeajuns de mult sau pentru că au prea mulţi copii. Situaţiile care duc la sărăcie lucie nu ţin totuşi de oameni decît în rare cazuri şi pot fi controlate cel mult la nivel guvernamental, un guvern iresponsabil fiind o cauză directă a sărăciei.
 
În urmă cu doi ani, un grup de geofizicieni conduşi de Eric Calais, profesor la Purdue University, a tras un semnal de alarmă cu privire la mişcările faliei care a provocat cutremurul din Haiti, demonstrînd, încă de pe atunci, ce urma să se întîmple. Mai mult decît atît, au făcut presiuni asupra guvernului haitian pentru ca toate clădirile cu grad seismic ridicat, inclusiv spitalele şi şcolile, să fie consolidate, dar indiferenţa cu care au fost tratate avertizările specialiştilor a dus la o tragedie pentru care s-a plătit un preţ mult prea mare.
 
Ce ar trebui făcut pentru ca astfel de situaţii să nu se mai repete? Una dintre propuneri vine de la fondatorul ONG-ului Geohazards International, Brian Tucker, care spune că măcar 10% din sumele strînse în urma cutremurului ar trebui depuse într-un fond de urgenţă pentru a fi folosite în acţiuni de prevenire a unor astfel de dezastre. Tucker mai spune că orice dolar investit în acţiunile de prevenire echivalează cu 10 dolari investiţi în diminuarea efectelor catastrofale.
 
Oricît de lăudabilă însă, propunerea lui Tucker este greu de pus în practică şi ar putea fi lipsit de etică să obligi organizaţiile caritabile să redirecţioneze o parte din fondurile strînse către programe de prevenire. În loc să promită ajutor, guvernele ţărilor ar trebui totuşi să se asigure că o parte din donaţii va fi folosită astfel ca niciodată un cutremur să nu mai provoace o dramă atît de mare în Haiti.
 
Peter Singer este profesor de bioetică la Universitatea Princeton. Cea mai recentă carte a sa este The Life You Can Save: Acting Now to End World Poverty.
 
Copyright: Project Syndicate, 2010
www.project-syndicate.org
 
traducere de Ruxandra TUDOR