Copiii care citesc astăzi Capra cu trei iezi în varianta autentică, neadaptată (în care apar „cele două capete cu dinții rînjiți în ferești, de ți se părea că rîdeau” și pereții unși cu sînge), întîlnesc, printre alte mici capcane lingvistice, o replică destul de derutantă. Cînd descoperă ascunzătoarea iedului mijlociu, lupul i se adresează acestuia cu exclamații de satisfacție și de ironică afecțiune: „A!... ghidi! ghidi! ghiduși ce ești! Aici mi-ai fost? Ia vină-ncoace la nănășelul, să te pupe el !”. În contextul unei tipice adresări către copii (încărcate cu diminutive afective și cuvinte familiare, de baby-talk), interjecția ghidi-ghidi este spontan percepută ca ludică, fiind asociată cu gîdilatul în joacă – scenariu contrazis în mod sadic de desfășurarea acțiunii. Forma ghidi se învecinează în text cu ghiduș, subliniind legătura etimologică dintre cuvinte: ghidi e baza pentru derivatul ghiduș, de la care s-a format apoi și substantivul ghidușie. Interjecția repetată este asociată azi cu hîrjoana, cu gîdilatul care provoacă rîsul copiilor – „să-i facă ghidi-ghidi-ghidi ăluia mic” (Filip și Matei Florian, Băiuțeii), apărînd ca atare în jocuri și cîntece pentru copii. Ghiduș și ghidușie sînt cuvinte cu sens predominant pozitiv, folosite cel mai des în legătură cu trăsăturile și acțiunile infantile.
De fapt, interjecția și-a schimbat total sensul în decurs de un secol. În vremea lui Creangă, ghidi avea încă valoarea pe care o consemnează și astăzi dicționarele noastre: „Ia te uită...! ce mai...!” (DEX), ba chiar orientarea clar negativă înregistrată de indicațiile de utilizare: „exprimă mustrări, amenințări” (DEX), „pusă înaintea unui cuvînt mustrător sau amenințător” (Dicționarul limbii române – DA) etc. Interjecția apare și într-un alt text destinat copiilor, în Aleodor împărat, de Petre Ispirescu: „începu a-i face cu degetul și-i zise: Ghidi, ghidi, tîlharule ce ești!”. Foarte des o găsim în teatrul lui Alecsandri: „Ghidi, ghidi, leneșule!”, „Ghidi, Odobașa” (Doi morți vii); „Ghidi, sparge-casă!” (Rusaliile), „Ghidi, obraznic!”, „Ghidi, șuler viclean!” (Arvinte și Pepelea), „Ghidi, șopîrlă ce ești!” (Florin și Florica), „Ghidi-ghidi, pupăză bălțată” (Drumul de fier), „Ghidi puschi” (Iorgu de la Sadagura), „Ghidi puschi nerusinato” (Kir Zuliardi) etc. Interjecția funcționa în secolul al XIX-lea ca semn distinctiv suplimentar al insultelor: o folosește și umoristul N.T. Orășanu, în satira Carte deschisă către fratele Chesarie Beau-Fleac: „Ghidi! ghidi! cutră și vulpe bătrînă!” (Opere satirice, 1875).
Cuvîntul provine din turcă, așa cum a arătat mai demult Lazăr Șăineanu (în Influența orientală asupra limbei și culturei române, 1900). E atestat în secolul al XVIII-lea, în Letopisețul lui Neculce, în reproducerea unei scurte adresări în turcă a domnitorului Dimitrie Cantemir către un tînăr știutor de carte turcească și priceput la politică: „hai ghidi cahpol” – enunț tradus de editorul modern prin „ce pușlama vicleană mai ești!”. În turcă, interjecția era și este încă tipică pentru insulte. Într-un dicționar italian-turc din 1641 (al lui Giovanni Molino), ghidi era echivalentul pentru termenul italienesc cornuto („încornorat”). În dicționarul Redhouse (1998), cuvîntul turcesc gidi este explicat ca apărînd în construcții de reproș glumeț, în contexte de tipul „tu, ticălosule”, ,diavole”, „ușuratico”.
Trecerea de la un sens negativ și o utilizare agresivă la mustrarea glumeață și chiar la elogiul ambiguu este destul de firească. O ilustrează exclamația lui Cantemir, ca și celelalte contexte ironice ale citatelor de mai sus – din Creangă, din Ispirescu, din comediile lui Alecsandri. La utilizarea pur glumeață și afectivă de azi s-a ajuns, probabil, prin apropiere de a gîdila. Sensul pozitiv era însă potențial prezent în negativitate, în măsura în care aceasta era folosită ca mijloc expresiv de intensificare (ca în un drac de copil, mare hoțoman etc.). Procesul mai general care a dus la „ameliorarea semantică” – de fapt, la pierderea prin uz a negativității termenilor – e ilustrat și de alte cuvinte populare și familiare: șugubăț (inițial „ucigaș”), ștrengar („bun de pus în ștreang”), zglobiu („rău”), puști („partener homosexual pasiv”, termen folosit ca insultă), pici („bastard”). E totuși interesant să constați că mulți termeni familiari afectuoși, destinați în mare măsură copiilor, provin din cuvinte aflate inițial în sfera violenței, a uciderii și a abuzurilor sexuale.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
