Geamul spart nu rămîne singur

Teoria Ferestrei Sparte spune în esenţă că un geam spart şi lăsat aşa atrage după sine altele, pînă la degradarea serioasă a mediului în care se află. După geamuri urmează becurile de pe stradă, apoi răufăcătorii încep să se simtă bine acolo şi, în final, cartierul e condamnat. Şi totul de la un singur grăunte de nisip aruncat în mecanismul social. Primul geam făcut ţăndări, spun sociologii, e un semn că ordinea se duce naibii. El schimbă ceva fundamental în om: îl scoate din constrîngerile civilizaţiei şi-l lasă să se poarte cum dă Dumnezeu. Aceeaşi teorie sugerează că-i inutil şi neproductiv să-i bagi la puşcărie pe cei care sparg geamuri: alţii le vor lua locul. Soluţia e să schimbi geamurile şi să nu mai permiţi ca vreunul să stea spart prea multă vreme. Oamenii care dau cu pietre în ele trebuie să vadă că dincolo de instinctele lor există o disciplină socială pe care n-are nici un chichirez s-o tulburi: oricum, geamul va fi la locul lui în cîteva ore. Teoria asta nu vine de la vreun seminar la Harvard, ci din practică: fereastra spartă poate fi orice, de la un chiştoc aruncat pe jos şi lăsat acolo cu zilele şi pînă la un coleg de serviciu care, deşi nu produce absolut nimic pentru companie, e lăsat să zacă în scaun, din raţiuni umanitare. Toleranţa pentru mizerie, neperformanţă, chiar mica hoţie duc la creşterea monstruoasă a problemei. Primul chiştoc atrage un munte de gunoaie, iar omul care nu munceşte îi face pe toţi la fel. Standardele reduse sînt contagioase. Doar calitatea nu se ia, slavă Domnului - altminteri japonezii mureau de foame. Împotriva acestui mecanism a luptat, de exemplu, Rudolf Giuliani (vezi Tipping Point, de Malcom Gladwell), pe vremea cînd era primar al New York-ului. Ca să reducă infracţionalitatea, a început într-un mod neaşteptat: i-a arestat pe cei care intrau fără bani la metrou şi i-a trimis la puşcărie pe cei care spălau geamurile maşinilor la intersecţii. Logica lui Giuliani (şi a şefului poliţiei) era simplă: chiar şi cel care fură 25 de cenţi sau deranjează trecătorii e un răufăcător. Iar dacă toleranţa pentru el e vizibilă, atunci alţi răufăcători, de calibru mai greu, vor presupune că şi ei ar putea avea parte de acelaşi tratament. Altfel spus, frica de a face rău dispare, atunci cînd chiar răul cel mai mic e tolerat, fără probleme, de societate. Ei bine, tocmai teoria asta a geamului spart mă împiedică să găsesc vreo intenţie serioasă în toată campania noastră împotriva corupţiei. Degeaba vorbeşti despre marii peşti care vor cădea în plasă, atîta vreme cît micii peştişori, care te enervează mai tare, în fiecare zi, rămîn nepedepsiţi. E vorba de aceiaşi spălători de parbrize ca în New York, de micii traficanţi de droguri de pe lîngă şcoli, de şoferii care-şi aruncă pachetul de ţigări pe geamul maşinii, de turiştii care lasă pe munte toată masa, cu pahare de plastic şi sticle de bere. Toţi sînt nişte răufăcători, pe care îi tratăm însă cu jenă. Pentru ei nu există nici poliţie şi nici oprobriu public. Din ei însă evoluează hoţii de-adevăratelea. Aţi observat că destui dintre bogătaşii apăruţi din te miri ce sînt de fapt şi nişte mitocani? E firesc: şi ei au fost la origine aruncători de chiştoace pe stradă - şi nimeni nu le-a întrerupt cariera astfel începută. Veţi spune că astea sînt nimicuri. Evident că aveţi dreptate - însă întreaga lume e făcută din nimicuri. Se numesc atomi - şi o schimbare minusculă într-unul singur poate duce la reacţii neaşteptate şi inexplicabile. Un exemplu e bomba atomică. Un alt exemplu e lanţul de ADN, din care se pot naşte, potenţial, atît sfinţi, cît şi ucigaşi... Dar deja ne-am dus prea departe de geamul nostru naţional, crăpat pe mijloc şi lăsat aşa de fiecare guvernare. Acum vreo cîteva luni, după alegeri, aş fi vrut să cred că a sosit momentul să punem unul nou. Însă mi-e teamă că nu ne putem permite, în continuare, decît banda adezivă. Pe mijlocul crăpăturii, să ţină provizoriu pînă terminăm discursurile şi vizitele.