Chiellini are cea mai simpatică moacă, dacă ai o accepţiune extrem de largă a adjectivului. Chiellini e băiatul bun-rău sprijinit de intrarea la sifoane care îţi pune piedică doar ca să rîdă, dar te şi ascunde de poteră dacă ai făcut vreo trăsnaie. De aceea meme-urile legate de mîna italianului care îi lărgeşte, de la spate, gulerul lui Saka pînă la dimensiunea unei pizza con tutti sînt de o ironie aparte. Englezul e pe rînd salvat de braţul lung al fundaşului azur (care de fapt îl opreşte să o zbughească spre poarta lui Donnarumma) din gura unui rechin, de prăbuşirea de pe o faleză sau de alunecarea în faţa unui tren. Cea mai bună e însă inserarea scenei în tabloul Creaţiei din Capela Sixtină. Chiellini îl împiedică pe Saka să îi ia faţa lui Adam şi să se umple de viaţă veşnică prin atingerea degetului divin. Adînc. Se poate glosa şi pe antagoniile alb-negru, tînăr-bătrîn, fundaş-atacant. Brexit-Britstay. Chiellini reprezintă tot ce e vechi, tradiţional, fundamental (nu fundamentalist), bine împămîntenit, de viţă veche, cum s-ar zice. Saka reprezintă noul, nevoia de mişcare, ruperea cu trecutul, fuga înainte. Vechiul nu poate opri noul decît prin fault, iată o interpretare. Cîteodată noul trebuie pus la punct de ortodocşi prin metode neortodoxe, ar zice alţii. În sumă, faza aceea a finalei Euro poate cuprinde o întreagă lume în ea, precum „Pluta Meduzei“ a lui Géricault. Dar pentru că vorbim despre fotbal, unde naufragiul e doar simbolic, nu poate fi vorba despre dramă, totul se varsă în rîs, în bancuri, în subiect de mişto. Situaţia e oricum una uşurică, s-au văzut faze mult mai tari. De exemplu, atunci cînd Chiellini, tot el, a fost victima muşcăturii „canibalice” a lui Suarez, care şi-a înfipt colţii (că dinţii e impropriu spus) în umărul lui. Italianul şi-a dezvelit apoi locul agresiunii pentru a arăta urma ca o fecioră care aduce proba necinstirii. Sau momentul antologic în care Zidane îi aplică un cap în stern lui Materazzi, cel care, se zice, îi explicase pe larg francezului în timpul meciului operaţiunile la care i-ar supune pe unii membri ai familiei. Pe lîngă astea, elasticizarea tricoului descrisă mai sus e aproape un gest de tandreţe de la un frate mai mare şi alb la unul mai mic şi negru. Folosirea culorilor e voită şi nu trebuie luată la propriu. În fotbal, în ciuda gesturilor rasiste ale tribunelor şi chiar ale unor jucători, fraternitatea dincolo de cine eşti şi de unde vii e adesea un exemplu pentru societate. Putem rîde, dar ne mai putem şi opri. Ca să ne tragem sufletele.