Cînd intru cu elevii de clasa a IX-a în unitatea despre lumile fantastice, îi provoc de obicei cerîndu-le să imagineze lumi care nu au nici o legătură cu ceea ce noi oamenii cunoaștem, fie din experiența personală, fie din cea culturală. Li se pare floare la ureche inițial, îmi propun planete cu extratereștri sau ce știu eu ce alte fantasme. Apoi, rămîn dezumflați cînd îi întreb cum nu au nici o legătură cu ceea ce noi cunoaștem. Ce e extraterestrul? O ființă de pe planeta X! Bine, dar noi nu cunoaștem ființe? Nu cunoaștem planete? În cele din urmă, trebuie să accepte și recunosc, nu doar dezumflați, dar pe undeva și mirați, că da, nu putem imagina nimic în afara unor date ale cunoașterii pe care o deținem.

În ultima vreme a avut loc pe wall-ul educațional și o discuție despre teze, cu prilejul propunerii (devenită, între timp, fapt) anulării acestora în context pandemic. Pînă una-alta, este doar o măsură temporară. Totuși, eu nu văd imposibilă renunțarea totală la acestea, și cu alte ocazii mi-am mai exprimat adeziunea la această idee.

Tezele sînt o reminiscență a unui sistem de evaluare învechit, tradiționalist și în mare măsură centrat pe conținuturi, nu pe competențe. Ele vin din epoci vechi, de pe vremurile în care evaluarea la clasă era preponderent orală, ascultatul tradițional, la începutul orei, în fața clasei, din lecția anterioară. Atunci se dădeau extemporale cînd și cînd, la alegerea profesorului, fără a exista certitudinea că acesta evaluează în scris întreaga materie parcursă. Poate unii dintre cei ce citesc își amintesc cum aveam noi, elevi fiind, caiete de teze, pe care profesorul le aduna la sfîrșitul orei destinate acestei evaluări, le ducea acasă în plase voluminoase și le aducea înapoi doar cînd mai dădeam, în următorul trimestru, teză. În acele timpuri, teza asigura cumva evaluarea scrisă a întregului parcurs din acel trimestru. Și reprezenta 50% din medie.

În actuala formulă curriculară, însă, materia este organizată în unități de învățare, la finalul fiecăreia existînd evaluări sumative. Așadar, teza nu face altceva decît să dubleze notarea de la finalul acestor unități, fiind evaluate de două ori aceleași conținuturi.

Existența acestor teze este, pe de altă parte, o formă de a recunoaște un dezechilibru de percepție a importanței unor materii în raport cu altele, căci ele sînt asociate doar cu unele discipline, fapt care, iar, contravine viziunii moderne și integratoare a proiectului curricular actual. Mi s-ar putea contraargumenta că și la examenele naționale se dau probe doar din anumite materii. E adevărat, însă cine cunoaște Legea educației nr. 1/2011 știe că evaluarea prin examene naționale ar fi trebuit să se desfășoare de la sfîrșitul acestui an școlar după alte principii, integratoare, cu subiecte transdisciplinare. Că procesul acesta a fost frînat și nu reușim acum să aplicăm legea, e altă poveste, datorată celor ce nu au implementat principiile acesteia.

Tot pe acest fond, s-au auzit voci care au cerut introducerea tezelor cu subiect unic național. O privire profesionistă asupra viziunii curriculare moderne, însă, ar constata cu ușurință absurdul unei asemenea opțiuni. Căci ar însemna să negăm centrarea pe competențe a învățămîntului, care nu se formează simultan la toți elevii și care presupune în plus o libertate a profesorului în asocierea conținuturilor. Ar însemna să afirmăm, de fapt, cu voce tare, explicit, că avem un învățămînt centrat pe acumulare de informație.

În fapt, acest moment ar putea fi unul care să ne permită reflecția asupra nevoilor de schimbare a sistemului de evaluare în învățămîntul românesc. Poate privind mai atent cum se realizează acesta în alte sisteme din lume și găsind convergențele necesare cu acestea.

De ce trebuie, spre exemplu, ca numărul de note pe care un profesor le dă să fie mai mare cu unu decît numărul de ore pe care le are disciplina respectivă în planul-cadru? Care e logica acestei alegeri? De ce să nu fie o singură notă, poate, acordată ca urmare a unor evaluări de progres, cuantificate prin alte măsurători?

Întorcîndu-mă la ceea ce a reprezentat punctul de pornire al acestui articol: vocile care susțin nevoia tezelor, vocile care susțin apoi opțiunea  tezelor unice, vocile celor care în general susțin formulele tradiționale de evaluare, mai degrabă vetuste, centrate pe conținuturi, sînt ale generațiilor noastre, cei de 30+, de 45+ sau de 50+. Ale celor care așa au cunoscut învățămîntul. Care nu și-l pot imagina altfel, pentru că ficționalizează într-un cerc închis, al propriilor tranzitivități, al propriilor raportări la realitate. Care au făcut o școală a acumulării de informație și a reproducerii ei.

Una peste alta, orice schimbare a unor tipare vechi, împămîntenite, știm cu toții, generează rezistență. Cu teze au crescut bunicii noștri, părinții noștri, cu teze am crescut noi, ni se pare că n-ar putea crește copiii noștri fără ele. Cel puțin nu la fel de „frumos”. Dar dacă ar putea crește mai frumos? Mai feriți de un stres inutil, reprezentat de presiunea care se construiește în jurul acestor momente de evaluare. În schimb, evaluați pe baza progresului pe care îl realizează, prin formule mai subtile, mai personalizate, mai creative. Normativitatea didactică este necesară, pentru a asigura dimensiunea teleologică a sistemului. Dar chiar și așa, nu este imuabilă, ci are o dinamică inerentă, generată de schimbările de viziune și de ideal educațional care, la rîndul lor, sînt determinate de diacronia culturală și socială. O interogare prospectivă a acestei dinamici este mai productivă decît o situare slugarnică în medievalitatea ei. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.