Brexit este un dezastru pentru Marea Britanie. Dat fiind riscul pierderii, prin separare, a Scoției și Irlandei de Nord, țara pare să fi acceptat ideea revenirii Marii Britanii la „Little England“. Anglia e acea specie rară de leu care alege să devină mic cît un șoarece.

Unica dorință a susținătorilor Brexit e, fără îndoială, salvarea regatului englez. Dar ce fel de regat are un prim-ministru care își minte regina, așa cum a făcut Boris Johnson atunci cînd a suspendat Parlamentul, anul trecut? Cu toate acestea, susținătorii Brexit au ridicat în slăvi Imperiul Britanic și pe Winston Churchill. Dar l-au uitat pe Karl Marx, care s-a perindat și el odinioară pe străzile Londrei, și care a avertizat că istoria se repetă, în cele din urmă, ca o farsă. Cu Johnson la putere, Anglia e guvernată de o parodie a lui Churchill. Anglia nu e condusă de un model de curaj, ci de un Prinț al Cinismului – o imitație ciufulită, care își adaptează opiniile la orice e oportun din punct de vedere politic.

Susținătorii Brexit au acum obsesia „suveranității“ pe care, pasămite, au recăpătat-o. Deși se știe bine că succesul lor la referendumul din 2016 se datorează interferențelor Rusiei și algoritmilor rețelelor sociale americane. Campania -„Leave“ – o saturnalia a cinismului și a știrilor false – a fost condusă de niște șarlatani care au exultat cînd s-au văzut luați drept cei mai de nădejde democrați ai țării. Nu a fost un moment al adevărului, ci un roman prost devenit realitate.

E adevărat, se spune că Churchill i-ar fi spus lui Charles de Gaulle (un alt trecător pe străzile cețoase ale Londrei) că Anglia va prefera întotdeauna largul mării, Europei. Dacă ar mai fi trăit azi, De Gaulle ar fi remarcat că Anglia lui Johnson nu mai are nici Europa, nici largul mării. Are parte, în schimb, de războaie comerciale, de o pseudo-amiciție cu președintele SUA Donald Trump și de perspective economice mediocre, într-o lume dominată în tot mai mare măsură de puteri ca SUA, China și Uniunea Europeană însăși.

Cu toate acestea, e dureros de clar: Brexit este o înfrîngere pentru ideea Europei – această himeră metafizică, această mantie pestriță de arlechin geopolitic. Pentru a-l pomeni pe Marx o dată în plus, Europa este un amalgam unic de gîndire germană (cu demonii ei), de politică franceză (cu deșeurile ei) și de comerț englez (cu excesele sale).

Ca membru al UE, Marea Britanie era versiunea modernă a unor John Stuart Mill și David Hume împotrivindu-se grandilocvenței franceze, și a lui Benjamin Disraeli blocînd pornirile „continentale“ de șovinism wagnerian. În măsura în care Anglia reprezenta apele maritime, ea putea „spăla“ provincialismul Parisului, al Romei și al Vienei. Anglia a transpus ironia lui G.K. Chesterton în negocierile internaționale. Și a adus o notă de cosmopolitism byronian, capabil să insufle compasiune pentru Grecia aflată în criză și solidaritate cu năpăstuiții Terrei, în general.

Nu fără motiv Marea Britanie a devenit un refugiu sigur pentru Chateaubriand și Sigmund Freud, pentru guverne în exil, mișcări de rezistență și refugiați. Fără Marea Britanie, Europa va deveni mai înăbușitoare. Continentul european va avea în continuare feluriți Don Quijote, cu visele lor minunate, și va mai avea destui Sancho Panza care să taie avîntul imaginației altora. Va rămîne cu ruinele Romei, cu splendoarea Atenei și cu fantoma lui Kafka. Dar își va fi pierdut leagănul libertății.

Trebuie să renunțăm la legenda potrivit căreia Europa va fi întotdeauna unită în vremuri de criză, ca sub imperativul unei legi fizice. De ce se presupune că Europa, în marea ei înțelepciune, va răspunde oricărei răbufniri autoritare și populiste cu o forță democratică egală și opusă?

Iminența realităților Brexit nu a contribuit, anul trecut, cu nimic la salvarea alegerilor Parlamentului European. Rezultatul final a conferit o minimă legitimitate unor așa-ziși dictatori democrați, precum prim-ministrul ungar Viktor Orbán sau prim-ministrul ceh Andrej Babis. Nu greșim dacă spunem că, fără rolul istoric preventiv al Angliei, epidemia populismului va fi tot mai virulentă pe întinsul continentului european.

Occidentul nu a fost încă răpit, dar e dat dispărut. S-a spulberat oare astfel visul unității europene? Anulează exodul unui stat membru viziunea unor Victor Hugo și Václav Havel? A devenit oare Europa ceea ce marele președinte american Abraham Lincoln numea „o casă dezbinată împotriva ei însăși“?

Nu neapărat. Istoria are mai multă imaginație decît noi. UE are încă posibilitatea să păstreze Marea Britanie aproape – în inimă și în minte. Încă putem beneficia de partenerul nostru absent, resuscitînd vechiul parteneriat prin acțiunile noastre. Putem crea o uniune, dar nu a tehnocraților, ci a unor Churchill-i.

Ca anglofil neabătut, voi continua să visez la o Europă care, consolidată de moștenirea rămasă în propria casă, poate arăta simpatie față de un membru îndrăgit al familiei, care a dispărut. Cultura care ne‑a dat Magna Charta, cosmopolitismul lui Gulliver și Londra cea plină de viață nu s‑a pierdut. Încă mai știm ce este liberalismul adevărat al lui John Locke și Isaiah Berlin, chiar dacă semnificația cuvîntului a devenit confuză, sub influența unei gîndiri leneșe.

Acest gust autentic al Europei – un amestec de libertate și de scepticism ironic – este exact ceea ce ne trebuie pentru a putea înfrunta chipurile abrutizate ale dictaturii democratice. Recenta mișcare „swiftiană“ din Italia numită Sardinele se opune sloganurilor și insultelor, promovînd furia îndreptățită și umorul. „Sardinele“ îl combat pe Matteo Salvini, șeful partidului populist Liga Nordului, și ne arată că puterea exponenților iliberalismului se hrănește din timiditatea noastră.

Europa nu a murit. Continuăm să luptăm – fără Anglia, dar alături de englezi.

Bernard-Henri Lévy este unul dintre fondatorii mişcării „Nouveaux Philosophes“.

© Project Syndicate, 2020

traducere de Matei PLEŞU