Cu puţin timp înainte de pauza dintre reprize a meciului de eliminare din Cupa Mondială între Anglia şi Germania, din data de 27 iunie, mijlocaşul englez Frank Lampard a şutat spre poartă, mingea lovind bara transversală şi ricoşînd în pămînt, depăşind în mod evident linia porţii. Portarul Manuel Neuer a apucat mingea şi a repus-o în joc. Nici arbitrul de centru, nici cel de tuşă – ambii încă înaintau pe teren, aflîndu-se într-o poziţie nefavorabilă pentru a judeca faza –, nu au semnalat golul, şi meciul a continuat. După meci, Manuel Neuer, portarul german, a spus următoarele: „Am încercat să nu reacţionez către arbitru şi doar să mă concentrez pe ce se întîmpla. Am realizat că mingea a fost peste linia porţii şi cred că modul rapid în care am continuat jocul l-a păcălit pe arbitru să creadă că faza nu se terminase“. Spus pe şleau: Neuer a trişat şi apoi s-a mîndrit cu asta. 

După orice standarde normale de etică, ce a făcut Neuer este greşit. Dar faptul că Neuer juca fotbal înseamnă că unica regulă etică este „cîştigă cu orice preţ“? În fotbal, o asemenea gîndire pare a fi predominantă. Una dintre cele mai cunoscute întîmplări de acest fel a fost golul înscris de Diego Maradona la Cupa Mondială din 1986, în meciul Argentina – Anglia, pe care l-a descris mai tîrziu ca fiind marcat „puţin cu capul lui Maradona şi puţin cu mîna lui Dumnezeu“. Reluările nu au lăsat nici un dubiu că mîna lui Maradona marcase golul. Douăzeci de ani mai tîrziu, el a recunoscut, într-un interviu pentru BBC, că s-a purtat intenţionat ca şi cînd fusese gol, spre a-l induce în eroare pe arbitru. 

Ceva asemănător a avut loc anul trecut, în noiembrie, într-un meci Franţa – Irlanda, în urma căruia se decidea care dintre ţări merge la Cupa Mondială. Atacantul francez Thierry Henry a atins mingea cu mîna, pentru a o controla şi a o pasa coechipierului său, care a marcat golul decisiv. Întrebat despre acest fapt după meci, Henry a spus: „Să fiu sincer, a fost henţ. Dar nu sînt arbitrul. Eu am jucat, arbitrul a permis. Asta-i o întrebare pe care ar trebui să i-o puneţi lui“. 

Dar este aşa oare? De ce faptul că poţi scăpa nepedepsit dacă trişezi ar trebui să însemne că nu eşti culpabil? Jucătorii nu ar trebui scutiţi de critica din perspectivă etică pentru ce fac pe teren, la fel cum nu sînt scutiţi pentru trişarea în afara terenului, spre exemplu prin luarea de medicamente pentru creşterea performanţei. 

În ziua de azi, sportul este extrem de competitiv, cu cantităţi importante de bani drept miză, dar asta nu înseamnă că este imposibil să fii corect. În crichet, dacă un jucător aflat la bătaie loveşte mingea şi unul dintre jucătorii de cîmp o prinde, cel de la bătaie este eliminat. Uneori, cînd mingea este prinsă, arbitrul nu poate fi sigur dacă a atins marginea bîtei. De obicei, jucătorul la bătaie ştie asta şi, în mod normal, el ar trebui să iasă din teren dacă ştie că este afară din joc. Unii încă fac acest lucru. Jucătorul la bătaie australian Adam Gilchrist a ieşit în semifinala cu Sri Lanka din 2003 a Cupei Mondiale, deşi arbitrul anunţase deja că nu este eliminat. Decizia lui i-a surprins pe unii coechipieri, dar a fost aplaudată de mulţi admiratori ai crichetului. 

În urma unei căutări pe Internet am găsit un singur exemplu clar cînd un fotbalist a făcut ceva echivalent cu plecarea de pe teren a unui jucător la bătaie. În 1996, atacantul Liverpool, Robbie Fowler, primise un penalty pentru că fusese faultat de portarul Arsenal. El i-a spus arbitrului că nu fusese faultat, dar acesta a insistat să dea lovitura de penalty. Fowler s-a conformat, dar a lovit mingea aşa încît portarul să o poată apăra. 

De ce sînt atît de puţine exemple de asemenea purtări printre fotbaliştii profesionişti? Poate o cultură a spiritului partizan excesiv a depăşit valorile etice. Fanii nu par să fie deranjaţi dacă membri ai echipei favorite trişează cu succes; ei nu protestează decît atunci cînd echipa adversă trişează. Asta nu-i o atitudine etică. (Deşi, spre lauda lor, mulţi suporteri francezi, în frunte cu preşedintele Nicolas Sarkozy, şi-au exprimat simpatia pentru Irlanda după henţul lui Henry.) Într-adevăr, putem rezolva problema, într-o anumită măsură, folosind tehnologia modernă sau reluările video pentru a analiza decizii controversate ale arbitrilor. Dar, deşi acestea vor reduce ocaziile de a trişa, nu le vor elimina cu totul, şi nici nu e asta ideea. Nu ar trebui să găsim scuze pentru trişatul intenţionat în sport. Într-un sens foarte important, este mult mai rău decît a trişa în viaţa privată a cuiva. Cînd ceea ce faci va fi văzut de milioane de oameni, revăzut pe reluări video interminabile şi disecat în programele sportive de televiziune devine cu atît mai important să faci ce este corect. 

Cum ar fi reacţionat suporterii dacă Neuer oprea jocul şi îi spunea arbitrului că fusese gol? Dată fiind raritatea unui astfel de comportament în fotbal, reacţia iniţială ar fi fost, fără îndoială, una de surprindere. Unii suporteri germani ar fi fost dezamăgiţi. Dar lumea în întregul ei – şi fiecare suporter german imparţial de asemenea – ar fi trebuit să admită că acesta făcuse lucrul potrivit. Neuer a pierdut o ocazie rară de a înfăptui un lucru nobil, în faţa a milioane de oameni. Ar fi putut ilustra un exemplu pozitiv de etică pentru cei care urmăreau meciul, din toate colţurile lumii, inclusiv pentru milioane de oameni tineri şi impresionabili. Cine ştie ce diferenţă ar fi făcut acel exemplu în vieţile celor care priveau. Neuer putea deveni un erou, susţinînd ceea ce este corect. În schimb, el este doar încă un fotbalist foarte abil, care trişează. 

Peter Singer este profesor de bioetică la Universitatea Princeton şi profesor laureat la Universitatea Melbourne. A scris, printre altele, volumele Practical Ethics, One World şi, recent, The Life You Can Save.

Copyright: Project Syndicate, 2010  
www.project-syndicate.org

traducere de Patricia MIHAIL