Mai mult ca de obicei, zilele astea mi-a fost dor de Matei Călinescu. Nu ştiu de ce – insondabilele resorturi ale memoriei afective! M-am gîndit mult la el în zilele din urmă. Aseară, mă plimbam prin cartier şi am trecut pe lîngă micul restaurant libanez unde ne întîlneam pentru prînz de cîte ori venea în Bucureşti. Cîţiva ani la rînd, în perioadele lui bucureştene, se instala în cartierul meu, la doi paşi de restaurantul acesta, într-un apartament mic şi  întortocheat dintr-o clădire interbelică, cu aparenţă concavă. Ultima dată am dejunat chiar la masa de lîngă vitrină, pe care aseară am văzut-o din stradă, neocupată, aşteptînd. Se întîmpla  într-un sfîrşit brutal de primăvară – se simţea în ciclul anotimpurilor ceva tare, ca un accident cerebral, ca o sincopă neobişnuită pentru trecerea de la primăvară la vară, în general plăcută, delicată, tandră aproape. În acel an, primăvara izbucnise cu violenţă dintr-o iarnă deja senilă şi o ţinuse aşa tot timpul. Vitală, cu soare apăsat şi puls alert, cu flori proaspete care invadau totul, cu păsări nervoase şi insecte agresive, cu arbori musculoşi şi iarbă de un verde viguros, era o primăvară ostentativă la care oamenii reacţionau energic. Cînd îi sosise ceasul, cam în vremea prînzului nostru, primăvara aceea rujată excesiv murea grandios, aşa cum trăise, sufocată de muntele înfierbîntat al verii. Nu-mi mai amintesc ce an era. Îmi amintesc, însă, cum, după ce am mîncat falafel, salate, humus, arais şi am băut bere, m-a invitat la o plimbare prin cartier ca să-mi arate casa unde a stat Mateiu I. Caragiale şi să găsim urme ale crailor, să privim atent faţadele caselor vechi, căutînd semne ascunse ochiului profan, şi să ne amintim pasaje din carte. Ciudat – la acea plimbare prin Bucureştiul matein am simţit aceeaşi încîntare şi poftă voluptuoasă de livresc, cum mai simţisem cu ani înainte, tot la o plimbare cu Matei Călinescu, într-o pădure tomnatică din jurul orăşelului Bloomington, Indiana. Alături de Matei Călinescu, nu simţeam nici o diferenţă între pădurile din jurul acelui Bloomington de pe alt continent şi străduţele de pe lîngă Maria Rosetti. Dacă starea asta de încîntare care nivelează toate enormele diferenţe între două medii radical diferite pe care le percepi, totuşi, ca atare, nu e literatură, atunci nu există literatură!  

În schimb, îmi amintesc precis acea dimineaţă de primăvară clară a anului 2002, cînd Christina m-a sunat să-mi spună, sugrumată de durere, că murise M., fiul lui Matei Călinescu. I-am scris imediat o scrisoare de condoleanţe la care avea să-mi răspundă cîteva săptămîni mai tîrziu, cînd ne-am revăzut, printr-o prelungă îmbrăţişare pe care nu o voi putea uita vreodată. Sub doliu, Matei Călinescu a scris acea carte sfîşietoare, de care şi acum mă apropii cu greu cînd o văd pe raft – Portretul lui M. –, citea Marc Aureliu şi asculta la nesfîrşit sonata pentru vioară şi pian de Franck. M. murise la 25 de ani, iar Matei Călinescu, tatăl, avea 68 de ani – mă întreb înfiorat ce o fi fost în sufletul lui Matei Călinescu cînd ochii săi au dat, în acele zile, la nici o lună de la moartea bruscă a lui M.,  peste acest pasaj al filozofului-rege:  „Şi cel care trăieşte mult, şi cel care trăieşte puţin, cînd mor, pierd exact acelaşi lucru…“ Care dintre rîndurile Portretului rezonează cu gîndul aforistic aurelian? Stoicismul trebuie să se înalţe pe ceva. La Matei Călinescu, se clădea impecabil şi implacabil pe literatură. 

În toamna anului 2001 îl invitasem la Chicago să ţină o conferinţă despre Eugène Ionesco. Conferinţa aceea a devenit  baza cărţii despre Ionesco pe care o va publica cinci ani mai tîrziu. Cu acea ocazie, mi-a spus: „Orice destin intelectual serios are o temă mare, care îl preocupă şi pe care o serveşte creator  – o temă ca un ax central pe care intelectualul o dezvoltă cu precădere, de la care pleacă spre altele, dar la care se întoarce. Unii rămîn o viaţă în aceeaşi temă, obsesiv aproape, şi o storc cu totul. Alţii pleacă de la ea şi nu se mai întorc.  Sau poate se rătăcesc pe drum, la întoarcere. Dar nu există destin intelectual serios fără o temă majoră, de referinţă“. Apoi m-a privit cu aer ghiduş şi m-a întrebat: „Care e tema ta?“. Care e tema mea? 

Îmi amintesc o seară caldă, la Iaşi, cu Dragoş. La Bloomington, Matei se stingea încet-încet, copleşit de boală – zic medicii –, copleşit de durerea niciodată domolită a pierderii lui M. – zic mulţi prieteni. Tocmai împlinise 75 de ani. Citise ce scrisesem în Dilema, la aniversarea sa şi – îmi spunea Dragoş – rîndurile mele îl bucuraseră.  La Iaşi, în parc, Dragoş mi-a spus că se va duce să-l viziteze peste cîteva săptămîni, dar nu e sigur că-l va mai prinde în viaţă. Nu-l va mai prinde în viaţă... Dar atunci, la Iaşi, nu aveam de unde să ştim. Şi am rămas îndelung, în noapte, vorbind despre Matei Călinescu. Dragoş era de părere că Matei Călinescu se află pe o treaptă înaltă şi rar atinsă de înţelepciune. „Ştie mult mai multe decît spune şi nu vom şti niciodată ceea ce ştie, de fapt. Iar el nu ne va spune pentru că ceea ce ştie nu se poate exprima.“ – spunea Dragoş. Găsise, probabil, cheia relaţiei dintre literatură şi realitate. Adică, găsise totul...