În spatele meu este un domn cu un BMW scump, cu două uși. Claxonează ca un disperat. Intră imediat după mine în parcarea privată. Șoferul este un domn elegant, pe la 30 de ani. Îi spun zîmbind că nu aveam cum să trec prin poartă, oricît de mult mi-aș fi dorit. Pare că mă recunoaște și îmi spune că se mai întîmplă ca lumea să parcheze aiurea în fața porții. Îi răspund că eu eram în mașină, mașina era pornită, deci nu eram parcat acolo și că am auzit primul claxon. Continuă să se justifice fără să îi dea prin minte să-mi ceară scuze.

Cumva, omul face să sune lucrurile de parcă eu aș fi vinovat pentru experiențele lui neplăcute din trecut. E o zi frumoasă, mă întîlnesc cu niște oameni faini, așa că renunț la discuție și îmi iau la revedere.

Lucrez toată seara și a doua zi dimineața cu un grup de peste 50 de oameni. Zdrobitoarea lor majoritate, foarte bine intenționați și peste media de inteligență. Aud de mai multe ori expresia: „Nu sînt expert, dar cred că…“. Nu este prima dată cînd mi se întîmplă și am mai încercat în trecut să explic că este mult mai bine să spui că nu știi sau să nu spui nimic, în condițiile în care nu știi nimic despre subiect. Nu funcționează deloc. Pasiunea de a ne da deștepți, cu riscul de a demonstra cît de proști sîntem, este imposibil de stăvilit.

Şi mai grav este că, atunci cînd spui o tîmpenie și nimeni nu te contrazice, există riscul foarte mare să devii convins că tîmpenia aia e adevărul, mai ales că nu mulți dintre noi au puterea de a-și verifica critic opiniile. Termin treaba și mă duc să mănînc.

Parchez în fața unui restaurant. Locul de parcare e liber. Restaurantul este la maximum zece metri. Îmi scriu numărul de telefon, vizibil, cu scuze. Cînd să ies din mașină, o doamnă îmi spune că este locul ei de parcare. Îi cer scuze și dau să mut mașina. Are două locuri de parcare și o singură mașină, îmi spune. Dar e supărată că lumea parchează pe locul ei. Sînt un pic confuz, mai ales că mai sînt locuri de parcare libere. O întreb dacă are nevoie de locul de parcare sau pot să parchez pentru 45 de minute. Discuția care urmează este pasiv-agresivă, dar în cele din urmă înțeleg că nu are nevoie de locul de parcare. Pleacă un pic furioasă, iar eu intru în restaurant nedumerit.

Ospătarul este și el foarte țîfnos. Mă gîndesc că poate m-a lovit brusc vreo sensibilitate și îmi întreb colega cu care sînt dacă doar mi se pare. Are avantajul că este chiar din oraș, așa că mă simt mai bine cînd îmi confirmă presupunerea. Mă abțin să zic ceva, nu de alta, dar vreau să mănînc o ciorbă fără vreo specialitate a ospătarului. Ne aduce ciorbele. Îi reamintesc foarte calm că l-am rugat să ne aducă ciorbele în același timp cu aperitivul.

Mi se spune agresiv că el a crezut că mi-a făcut un bine că le-a adus repede, că păream înfometat. Rămîn cu gura căscată, incapabil să fac plecăciunile necesare pentru că mi-a adus o ciorbă care se dovedește a fi proastă, dar scumpă. Aperitivul vine odată cu felul doi. Colega mea se duce să ceară parola de Internet de la bar, trebuie să descarce un fișier video pe laptop. Domnul țipă la ea de la vreo zece metri – comanda se face la el, nu direct la bar. Este o doamnă calmă și deosebit de elegantă, așa că îi spune calm de ce nu i-a cerut lui ajutorul. Din nou, nici o scuză.

Plătim, lăsăm regulamentar cei 10% pentru ospătar și rîdem cît de proști sîntem fiind politicoși.

În ultima vreme, mi se pare că am devenit din ce în ce mai înverșunați și mai incapabili de a vedea dincolo de magnifica noastră perfecțiune. Cumva, comportamentul de pe rețelele sociale a început să se reverse și în viața de zi cu zi.

Am stat ceva timp undeva pe lîngă Budimex. La noi la bloc era un nene cam de vîrsta mea. Frumușel, înalt, de profesie inginer. Avea două Dacii vechi pe care le împacheta cu grija compulsiv-obsesivă a unui creier consumat de nebunie.

Din cînd în cînd, izbucnea în tirade lungi în care vorbea de unul singur. Dureau tare, căci era întotdeauna despre cum are el dreptate și fantoma din capul lui nu. Și despre cum nu-l înțelege nimeni și cît de proști și răi sînt cei care nu-l ascultă. Am momente destul de dese cînd mă simt ca el. Mă consolez că nu sînt singurul, dar mă gîndesc adesea că poate nu ar fi rău să-mi împachetez mașinile, că înalt sau frumușel nu prea mai am cum să fiu.