1)  Liberalismul poate fi considerat „copilul“ Luminilor; ca atare, el împărtășește atît asumpțiile, cît și erorile acestora. Era inevitabil deci ca el să ajungă în defensivă înaintea a ceea ce se numește azi „iliberalism“, fiindcă nu răspunde decît parțial adevărului despre ființa omenească, așa cum sociologii, psihologii, antropologii, ba chiar și mulți, și mari scriitori au arătat-o în numeroase rînduri, după ce au criticat acele asumpții prea optimiste ale filosofiei Luminilor.

2)  Asumpțiile fundamentale ale Luminilor și ale liberalismului:

Omul, dacă nu e chiar bun în mod natural, e în orice caz ameliorabil moral. Teza socratică e valabilă: nimeni nu face răul voluntar, ci numai din ignoranță. Consecință: educația e esențială pentru ameliorarea morală a omului. Omul educat va împărtăși opinii politice „luminate“, democratice și liberale. Adeseori însă asumpția e falsă, ceea ce nu înseamnă că educația ar fi rea, ci doar că ea singură nu ne poate face mai buni.

Omul e, în fondul lui, mai curînd rău prin natură, iar civilizația și educația pun pe această natură o manta nu foarte  groasă, gata oricînd să fie sfîșiată de împrejurări ceva mai ieșite din comun. În orice caz, moralitatea nu este, din păcate, proporțională cu gradul de educație. În fapt, se constată că educația bună a poporului german nu a putut împiedica o largă aderență la nazism, că mulți dintre cei mai savanți și educați oameni împărtășesc idei absurde: celebrele exemple cu Sartre, Merleau-Ponty etc., respectiv cu Heidegger se cunosc bine. Dar iată exemple din volumul Cînd rațiunea pleacă în vacanță a lui Neven Sesardic: celebri filosofi analitici, dedicați analizei în detaliu a gîndirii, logicieni desăvîrșiți, precum Rudolf Carnap, Otto Neurath, Kurt Gödel, Imre Lakatos, Michael Dummett, Hilary Putnam etc. au fost în anumite momente ale vieții stîngiști, staliniști, maoiști și, mai recent, pur și simplu, stîngiști, implicați în cauze politice absurde, inumane, scriind și proferînd aberații politice. Dar educația înal­tă nu împiedică nici atitudinea partizană, sectară în domeniul propriu de studiu, acolo unde s-ar cădea ca rațiunea și obiectivitatea să domine întotdeauna. S‑a vorbit despre așa-numita „lege a interpretării datelor“: „Măsura în care un om de știință se îndepărtează de o interpretare obiectivă a datelor este o funcție cu patru factori: hotărîrea lui de a valida o teorie sau ipoteză, timpul investit în acea investigație, investiția emoțională pusă în joc și importanța în carieră sau apărarea reputației profesionale“ (John Hands). Cu greu, cu mult dialog și eforturi eroice învinge adevărul și să nu uităm că, în științele naturii, testul datelor măsurabile rămîne totuși crucial, ceea ce nu se poate afirma despre alte domenii.

– Asumpția 2: Rațiunea poate și trebuie să conducă voința și acțiunea umană. Funcția principală a rațiunii e euristică; de aceea, omul poate fi considerat un „actor rațional“, atunci cînd discutăm despre reacțiile sale economice și politice. El îi va alege pe politicienii care spun adevărul și nu-l înșală. Iarăși, destul de des, fals.

Sînt foarte multe dovezi că, în cea mai mare parte a timpului, ne servim de rațiune pentru a ne justifica de fapt pasiunile ori preferințele afective preexistente. (Funcția euristică e excepția, nu regula.) O pasiune importantă e resentimentul, cum a arătat Max Scheler. Convingerea că acționăm ca niște actori raționali a fost dezmințită recent de preferința pentru populiști mincinoși precum Donald Trump, iar popularitatea președintelui american nu a scăzut dramatic în ciuda numeroaselor minciuni denunțate de presă. Credem în X și nu în Y, nu fiindcă am cercetat cazul și am constatat că e adevărat ori fals ceea ce spun, ci invers: credem, pur și simplu, fiindcă dorim să credem, iar apoi căutăm justificări și argumente pentru așa-numitul adevăr. Căutăm selectiv confirmări ale propriilor teze și respingem de plano infirmări ale lor. Uneori acționăm împotriva propriilor interese economice, dacă avem resentimente puternice față de cei care ne propun soluții raționale, așa cum s-a întîmplat în cazul Brexit-ului. De aici și succesele populismului, căruia îi este suficient să afirme sentențios și repetat mituri și pare destul de invulnerabil la argumente. Un bun exemplu îl constituie și teoriile conspirațiilor. O teorie a conspirației e o construcție rațională în sine, dar aplicată în mod irațional spre a justifica pasiuni, temeri, obsesii, și care desfide orice control factual.

De aici derivă și faptul că oamenii nu doresc neapărat cunoașterea, cum credea cîndva Aristotel, ci de multe ori se tem de ea, îi rezistă, chiar dacă nu recunosc faptul. Reticențele din zilele noastre față de știință, revenirea sau menținerea pseudoștiințelor (ocultismul, medicinele alternative, ecologismul radical, creaționismele etc.) – adesea în alianță cu teoriile conspirative – sînt exemple foarte bune.

– Asumpția 3: Omul, prin excelență, este omul individual. El poate și trebuie, dacă „iese de sub tutelă“ (cum scrie Kant), să devină liber și singur responsabil pentru viața sa pe care e dator să și-o definească rațional. Departe de adevăr!

Omul, prin excelență, nu e omul individual, ci omul tribal, colectiv, membru al unei comunități mai mari sau mai mici (și de obicei al mai multor comunități). Nu el alege, ci e ales, iar cînd decide, o face pentru a se conforma grupului care a decis și pentru el. Tendința lui fundamentală e imitativă: imită nu numai înfățișarea și limbajul celor pe care îi admiră, ci și idealurile și scopurile lor. A fi admis sau respins de un grup devine astfel o chestiune esențială pentru individ, chiar și atunci cînd vorbim despre comunitățile științifice. „Corectitudinea politică“, de exemplu, a devenit un conformism de grup de cele mai multe ori. Toate acestea înseamnă că majoritatea dintre noi și în majoritatea timpului nu sîntem liberi în adevăratul sens al cuvîntului și că, de fapt, nu prețuim libertatea mai mult decît conformismul, numit uneori eufemistic „cooperare“ sau „altruism“. Iliberalismul politic nu poate decît profita de pe urma acestei demisii a individului. El construiește un „noi“ pe care îl opune neîncetat unui „ei“ inamic și adesea are succes, căci apelează la fundamentele gregare și conformiste ale naturii noastre și nu la ceea ce rămîne, în istoria omenirii, un epifenomen – individul rațional.

În concluzie, omul e mai curînd rău (așa cum au susținut Tucidide, Augustin, Machiavelli, Hobbes, Freud), deci educația nu-l poate ameliora moral decît parțial și provizoriu; omul nu-și folosește de cele mai multe ori rațiunea euristic, ci justificativ pentru legitimarea pasiunilor. În fine, omul este un animal gregar și tribal, conformist și imitator, iar individualitatea și libertatea sînt trăsături secundare, de excepție, dobîndite în mod „eroic“, mereu ușor de abandonat, de omis sau, pur și simplu, de uitat.