Din magma de fotbalişti români care se nasc talente şi, în majoritate, mor speranţe. Unii au noroc. Unii şi-l mai fac. Unora li se mai face. E cazul acestui jucător care a fost ochit de la 16 ani de Juventus (Torino, să nu confundăm cu alte copii nefericite) şi transferat repede pe o sumă frumuşică, un sfert de milion de euro. Adolescentul cu puf de copilărie s-a transformat în doi ani într-un tip solid, creator de spaime, tipul de personaj care s-ar potrivi în Game of Thrones.

Povestea debutului său la marea echipă italiană e nostimă şi chiar educativă. A intrat în ultima parte a meciului de Liga Campionilor cu Dinamo Kiev, introdus de Pirlo, fostul jucător promovat la vîrstă mică de Mircea Lucescu, acum antrenorul adversarei din acea seară. E prea frumos ca să nu fie adevărat. Italianul i-a arătat fostului său mentor că n-a uitat lecţia care zice că trebuie să le dai aer, tradus în timp de joc, tinerilor pentru ca ei să nu amîne şi eventual să rateze întîlnirea cu emoţia marilor meciuri. Valoarea apariţiei lui în meci e simbolică, Juve avea deja victoria în traistă. Cu atît mai mult era timpul pentru o mică investiţie. O mare echipă a lumii a investit într-o speranţă. Incidental, un român. Prea adesea, în acest moment în care se pedalează iar pe trasa naţionalistă, sîntem atenţi la culoare, identitate ori religie. Ne plac reperele astea simple. De fapt, Pirlo a înţeles mesajul iniţial, doar că l-a potrivit situaţiei. Nu contează de unde eşti, nu importă că atîţia jucători cu tricolor pe buletin au dezamăgit în lumea largă. Mereu o portiţă trebuie să rămînă deschisă pentru cei care merită.

De aici înainte, Radu Drăguşin e pe cont propriu. Bursa de studii i-a fost acordată, e timpul ca el să arate că toate acestea nu au fost în zadar. E timpul să înfrîngă o logică a pămîntului care aproape că predestinează, în mintea noastră, la ratare. Proiectul lui de a-şi cîştiga un loc în echipa lui Ronaldo nu e simplu. Un fundaş nu are o mie de oportunităţi. Apărarea centrală a unei echipe, cu atît mai mult cu cît e una de nivel mondial, se schimbă greu. Acolo e despre constanţă, despre impecabil, absenţa erorii, capacitatea de a da siguranţă, de a calma pulsul unui popor de împătimiţi. Chivu sau Gică Popescu ar şti să povestească despre asta. Dar ei sînt istorie veche. Drăguşin păşeşte în necunoscut. Naţionalitatea lui trebuie să fie perfecţiunea. Şi deja ne ia cu frisoane.