Practica statelor democratice ne arată că prima idee bună pentru a putea controla serviciile secrete este aceea a divizării lor. De regulă, există două astfel de servicii, unul cu competenţe externe, altul cu competenţe interne. A avea un unic serviciu secret cu competenţe universale nu e o idee bună, din motive evidente. În al doilea rînd, ideea unei comunităţi naţionale de securitate este, iarăşi, excelentă din perspectiva controlului asupra serviciilor secrete şi nu doar, aşa cum s-ar crede, din perspectiva eficienţei şi coerenţei unor măsuri specifice. Intrarea serviciilor secrete în relaţii de lucru cu celelalte instituţii care conduc şi apără ţara este necesară pentru păstrarea serviciului secret în limitele sale fireşti. Nu în ultimul rînd, controlul judiciar asupra legalităţii actelor serviciului secret, precum şi controlul financiar asupra execuţiei bugetare alocate sînt elemente de control extrem de importante. 
 
Controlul parlamentar – socotit de unii drept singura formă de control eficient asupra serviciilor secrete – este cea mai slabă formă de control, de fapt. Iar experienţa românească o confirmă cu vîrf şi îndesat. Unii au văzut prea multe filme americane şi cred că parlamentari români precum dnii Georgian Pop şi Mihăiţă Calimente, ori dnii Cezar Preda şi Gabriel Vlase (ei sînt actualii şi foştii şefi de comisii parlamentare de control al serviciilor secrete româneşti) chiar înseamnă ceva în raport cu cei pe care sînt chemaţi să-i controleze. Aceşti domni parlamentari sînt, mai degrabă, timoraţi şi înfricoşaţi cînd se întîlnesc cu oamenii care conduc serviciile pe care ar trebui să le controleze. În loc ca generalii SRI sau SIE care sînt chemaţi să răspundă acestor comisii să simtă o oarecare stare de nelinişte, neliniştiţi sînt chiar parlamentarii care trebuie să controleze. De ce sînt aşa? Motivaţii ample – că altfel ei vor să fie în fruntea acestor comisii de control al serviciilor secrete, e bătălie pe aceste scaune la început de legislatură, cînd se stabilesc şefiile comisiilor. Dar nu psihologia complexă a parlamentarului român contează acum. Cei mai mulţi oameni, oricum, ştiu bine că în realitate controlul parlamentar al serviciilor secrete e zero absolut în România. Merită, cred, să parcurgem motivele pentru care lucrurile stau aşa. Întîi, este de spus că în România nu există deloc o practică serioasă a controlului parlamentar asupra executivului. Orice comisie parlamentară, că e de anchetă, că e de control, exprimă voinţa majorităţii politice. Este, mai bine zis, o comisie care ştie de la începutul audierilor ce va decide, în funcţie de ce se zice la partid. Nu există nici o preocupare pentru aflarea adevărului, ci doar o preocupare pentru perpetuarea interesului strict politic, de partid. Chestiile cu interesul public, binele general – uitaţi! În al doilea rînd, Parlamentul României nu are nici cea mai firavă expertiză în domeniu. Chiar dacă, să presupunem, ar veni în comisia de control SRI sau în comisia de control SIE un parlamentar decis să facă control pe bune, să pună întrebări incomode, să caute documente, să răscolească, degeaba. Nu există nici un expert real care să-l ajute. Problema expertizei în domeniul informaţiilor şi al funcţionării serviciilor secrete este una extrem de importantă. Deocamdată, toată această expertiză se concentrează în serviciile secrete şi în jurul lor, adică pe orbite mai mult sau mai puţin depărtate de ele, dar care depind de forţa lor „gravitaţională“. Mi-e greu să cred că există în România un bun expert în intelligence, complet independent de serviciile secrete. Altfel, sigur, sînt fel de fel de băieţi care au citit cărţi de spionaj, se visează James Bond şi se dau că ştiu. Dar dacă porneşti o verificare specifică cu ei alături, te împotmoleşti repede. 
 
Însă cel mai greu de pus la punct este controlul societăţii civile asupra serviciilor secrete. Sigur, putem lua un exemplu pur democratic şi-l putem reproduce la noi. În Danemarca, de pildă, există un comitet compus din patru cetăţeni, numit de ministrul justiţiei, care verifică dacă serviciile secrete gestionează conform legii datele personale pe care le înregistrează. Membrii acestui comitet au o vechime considerabilă în acest rol (ei se schimbă foarte rar – trec zeci de guverne care nu-i schimbă), tocmai pentru că e greu să dobîndeşti cunoştinţele necesare controlului unei activităţi eminamente secrete. Ia gîndiţi-vă că dl Cazanciuc ar avea de numit un asemenea comitet de cetăţeni. Ia gîndiţi-vă că se schimbă Guvernul. Ia gîndiţi-vă că la partid (orice partid) s-ar discuta numirile în acest comitet. Dezastru total! La noi, clar, un asemenea sistem nu e de conceput. Ideea cea mai bună, cred, este aceea ca societatea civilă să devină tot mai activă în relaţia cu cei care, prin lege, sînt chemaţi să verifice activitatea serviciilor secrete. E iluzoriu să crezi că societatea civilă românească de azi (presa, în primul rînd) poate conduce investigaţii serioase asupra activităţii serviciilor secrete. O poate face, însă, în raport cu cei chemaţi să controleze serviciile secrete, presîndu-i să facă o treabă din ce în ce mai profesionistă. Dacă societatea civilă tot nu poate controla serviciile secrete, atunci măcar să-i preseze pe cei care ar trebui să le controleze să o facă cum trebuie. Altă cale, pe moment, nu văd. 
 
Sever Voinescu este avocat şi publicist.