Unul dintre indicatorii civilizației este, fără îndoială, locul acela, nu degeaba spunîndu-se că civilizația începe de la budă, scuzați‑mi exprimarea, care la acest punct al discuției nu poate fi altfel decît așa cum arată în bună parte a ruralului românesc acest loc al intimității. Cine e familiarizat cu mediul rural românesc, în dimensiunea sa profundă, cu zonele sale izolate sau poate nici nu chiar izolate, știe că multe gospodării au încă toaleta (aș scrie WC-ul, dar în DEX nu există termenul) în fundul curții sau al grădinii, în destule situații încă între patru pereți strîmți de scîndură, poate cu imagini de reviste cu femei în costume de baie sau cu mașini lipite pe ei în interior. Vor mai fi fiind încă și unele care în loc de hîrtie igienică au ziare tăiate în pătrățele? Poate că da.

Nu departe de această imagine rustică se situează realitatea multor școli din țară, așa cum se știe și cum vedem, în diverse ocazii, pe la televizor. E una dintre marile rușini ale sistemului nostru educațional, pe care nu am reușit, ca societate, să o rezolvăm nici la 30 de ani de la revoluție, deși se face caz de ea de cîte ori se poate.

Inspector școlar fiind, și nu-s chiar mulți ani trecuți de atunci, îmi aduc aminte cum făceam deplasări în teritoriu pentru a face inventarul acestor locuri, ocazie cu care am și aflat că ele se clasifică în două categorii, umede și uscate. Vă las pe voi să vă imaginați care o fi specificul unora și care al altora. Dar am văzut cu acea ocazie destule situații grotești, de film european, cum ar spune unii. Într-unele școli se construiseră toalete noi, dar care nu aveau de fapt canalizare, adesea situate în afara clădirii cu sălile de curs, la distanță, în altele cele noi erau încuiate și se foloseau tot cele de scînduri, tradiționale, iar în altele pur și simplu nu existau decît cele vechi, uneori sub forma budelor (iertați-mă, termenul e în DEX) turcești. Îmi povestea deunăzi o colegă din alt județ, fostă la rîndul ei inspectoare, cum găsise într-un sat nu foarte îndepărtat de reședința de județ o toaletă rustică în care pătratul de scînduri cu gaură la mijloc era oblic, în pantă, cum ar veni, explicația directorului -fiind că astfel evită ca elevii să se urce cu picioarele pe el. Ingenios, nu-i așa?

Desigur, în aceste comunități, cum spuneam, adesea izolate, nici gospodăriile nu stau mai bine, și am auzit, de asemenea, replici de genul „Ăștia nu au nici acasă altfel de budă, nu știu să păstreze o toaletă“, dovedind o mentalitate la fel de evoluată ca buda, incapabilă să înțeleagă faptul că emanciparea comunității poate veni tocmai prin oferirea unor servicii cît mai decente măcar în instituțiile publice, măcar în școală.

Desigur, la o privire mai atentă, aceste comunități, cu școlile și toaletele lor, prezintă o realitate globală încă foarte departe de ceea ce în mod curent înțelegem astăzi prin civilizație. Ajungi într-unele dintre ele greu, pe drumuri pietruite poate sau cu asfalt precar, distrus, distrugîndu-ți și tu mașina sau, dacă e iarnă și au dat nămeții, poate nici nu poți ajunge, riscînd să te împotmolești. Cum se deduce deja, sînt probleme mari de infrastructură, absența căilor de acces decente, absența canalizării, poate chiar a electricității. În aceste comunități există însă școli, uneori cu cîteva zeci de copii doar, o mînă poate, cu profesori din comunitate, căci aceia din urban nu pot face naveta, fiind prea departe și prea greu de ajuns în perioade ale anului în care vremea e nemiloasă.

În 2011, cînd a apărut Legea nr. 1, a educației, patronată de Daniel Funeriu, se propunea prin ea constituirea unor consorții școlare. Sigur, conceptul era extrem de îndrăzneț, părea oarecum futurist și a fost înțeles, după părerea mea, doar parțial. Totuși, eu cred că viza o gîndire prospectivă, de care sistemul nu a reușit să dea dovadă în toți anii care au trecut de atunci. Dar nu doar sistemul de învățămînt, cum am să explic în două vorbe. Ce ar fi trebuit să fie aceste consorții? Un fel de campusuri care să grupeze unități școlare, pentru a asigura într-un singur loc, bine manageriat și utilat, condiții de educație la standardele civilizației din afară. Din păcate, deși s-au încercat cîteva variante, acestea au fost exclusiv în mediul urban, iar apoi conceptul s-a clasat. Însă el cred că ar fi trebuit aplicat tocmai în mediul rural, dar gîndit ca proiect de țară, cu ambiții iluministe, pentru că educația e baza – iertați-mi truismul – pe care se întemeiază viitorul. Cum anume? Simplu: cu investiție mai întîi în infrastructură, construcția de drumuri care să asigure căi de acces, apoi construcția unor astfel de campusuri (sau identificarea unor  clădiri care să poată fi adaptate în acest sens), în care să fie aduși copii de pe o rază mare, din comunități izolate, pentru a li se asigura un mediu propice unei educații de calitate, cu resursă umană adecvată și cu dotări la standarde ridicate. Să ne înțelegem: școlile, clădirile propriu-zise și utilitățile nu țin de administrarea Ministerului Educației, ci de primării. Ele alocă fonduri, iar absența toaletelor decente ține de absența fondurilor alocate de primării, nu de inspectoratele școlare sau de minister. De aceea vorbesc despre un proiect de țară, care să scoată copiii aceștia de sub administrația precară a unor primării conduse de inși obtuzi, uneori fără liceu, care să convingă părinții – adesea și ei refractari la ideea de a desființa școala minusculă din comunitate –, să-i convingă de faptul că ceea ce li se oferă copiilor este cu adevărat un salt calitativ și nu presupune dificultăți pe partea lor de responsabilitate. Pare utopic aproape, dar nu e: să ai drumuri bune, să ai transport adecvat, să aduni copiii dintr-o comunitate cu autobuzul, la ora 7, să-i duci poate chiar o sută de kilometri pînă la campusul educațional, unde la ora 9 să înceapă cursurile și să li se asigure pînă la ora 17-18 tot ce e necesar pentru formarea lor, de la educație de calitate la hrană și igienă. Campusuri în care la toaletă, așa cum am văzut, de exemplu, în Școala Europeană din Luxemburg, pe oglinzi e prins un sticker cu mesajul „Smile!“, în ale căror parcări să aștepte autobuzele cuminți, pregătite să ducă după-amiaza spre casă copii care se educă civilizat și care au zîmbetul pe buze. Cum spuneam, un astfel de proiect iluminist ar presupune însă o gîndire prospectivă la nivel de țară. Nu la nivelul unui minister.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.