Ce facem cu vechile hale industriale, cu fabricile și uzinele rămase în paragină, depășite tehnologic ori închise după privatizările eșuate ale anilor ʼ90? Cum pot fi revitalizate spațiile industriale în era post-industrială? Ce viitor pentru patrimoniul industrial al României? Iată cîteva întrebări care se pun tot mai acut – mai ales pe fondul unei crize economice în curs de desfășurare și al unei presiuni tot mai puternice din partea dezvoltatorilor imobiliari. După aceeași logică ce a condus la degradarea pînă la irelevanță a acestor spații, valoarea imobiliară a terenului e mai mare decît valoarea vechilor structuri industriale pe care le poartă respectivele parcele – așa că demolarea și înlocuirea fabricilor și uzinelor cu clădiri moderne, dezirabile, viabile economic ar fi singura soluție rezonabilă pentru a da un sens economic terenului. E o paradigmă păguboasă. Pe termen scurt, poate produce profit; pe termen lung, însă, nu face decît să înlocuiască o industrie datată cu un alt tip de industrie care n-are un termen prea mare de valabilitate… 

 La București, uzinele IMGB și Vulcan sînt, de multă vreme, în faliment, generînd pierderi uriașe. Ambele sînt depășite tehnologic și au ajuns în blocaj ca urmare a concurenței pe piața globală, unde se confruntă cu producători mult mai ieftini din China sau mai avansați, din state cu industrie puternică. Pompele, turbinele și mașinăriile produse aici – cîndva, foarte căutate – nu mai sînt cerute astăzi. Unele dintre hale au fost subînchiriate, restul sînt însă abandonate. Proprietarul își dorește să dezvolte terenul, probabil transformîndu-l în zonă pentru clădiri de birouri și ansambluri rezidențiale. Pînă acum n-am văzut nici un demers concret din partea autorităților pentru a găsi o utilitate acestor spații. Și nici încercări de a tempera sau măcar de a reglementa dezvoltarea imobiliară. Fără un impuls venit din partea urbaniștilor, zona va deveni, probabil, încă un cartier de blocuri prost construite și lipsit de vitalitate.

 La Cîmpina, prima rafinărie românească (și una dintre cele mai vechi din Europa) a intrat în faliment. După 126 de ani de funcționare, „Steaua Română” s-a stins. Un grup de inițiativă vrea acum să se implice în recuperarea – măcar în plan simbolic – a acestei piese a patrimoniului industrial și cere proprietarilor să realizeze un inventar pentru protejarea bunurilor de patrimoniu înaintea oricărui demers în vederea vînzării ansamblului de construcții. Cei care semnează această petiție sînt arhitecți, ingineri, activiști de mediu ori de patrimoniu și oameni ale căror destine s-au legat, cumva, de istoria orașului. Ei susțin că dezvoltarea întregii zone prin integrarea elementelor istorice este o reală șansă pentru oraș. Și sînt destule argumente care să susțină această perspectivă a patrimoniului ca resursă de dezvoltare și de prosperitate. Rafinăria are, într-adevăr, o istorie încărcată (a trecut prin două cutremure majore, a supraviețuit bombardamentelor în timpul celui de-al doilea război mondial) și ar putea avea și un viitor dacă proprietarii, autoritățile și cetățenii găsesc împreună soluții pentru a o pune în valoare ca obiect de patrimoniu ori ca muzeu al industriei petroliere.  

 Orașul Reșița sărbătorește 250 de ani de foc nestins la furnale. E un oraș care s-a dezvoltat pornind de la siderurgie și a cărui alcătuire e marcată de fabrici, uzine, căi ferate și instalații industriale, pe care le vezi la tot pasul. Astăzi, multe dintre aceste instalații sînt oprite. Uzinele vechi n-au fost retehnologizate la timp, au rămas în urmă și, depășite, au intrat în faliment. Centrul orașului e traversat de un funicular – lung de peste o jumătate de kilometru – care, pînă nu demult, transporta calcar și cocs; astăzi, funicularul e oprit, iar vagoneții au rămas suspendați deasupra blocurilor. E ilustrarea exemplară a sfîrșitului industriei grele. Ar putea fi imaginea finală dintr-un film distopic. Doar că autoritățile locale se gîndesc la revitalizarea orașului pornind tocmai de la aceste vestigii. Industriile creative sînt pe cale să înlocuiască industria grea. La fostul magazin universal, o clădire modernistă din anii ’50, s-a deschis o expoziție de pictură a lui Dumitru Gorzo creată in situ. O veche hală va fi transformată în centru de creație și spații pentru rezidențe destinate unei tabere de sculptură monumentală. Iar pentru funicular se caută soluții de reintegrare în peisajul urban: va deveni promenadă (la înălțime) și pistă pentru biciclete.

 Închiderea minelor a lăsat o zonă extinsă a României nu doar în precaritate, ci și în deznădejde: orașe complet devitalizate, populate de suflete moarte. La Petrila, caricaturistul nostru Ion Barbu se străduiește, de mulți ani, să activeze aceste locuri: printr-un festival de artă horror („Om rău”), prin desenele și performance-urile în jurul fostelor exploatări miniere, prin documentarul despre „Planeta Petrila” și prin muzeele insolite pe care le-a deschis la Petrila și la Petroșani. Alături de cîțiva activiști, Barbu încearcă să intre în dialog cu autoritățile locale, să găsească soluții pentru a păstra vestigiile mineritului din România, pentru a le găsi un sens în prezent.

Dincolo de cîteva exemple de bune practici și de inițiative civice pentru salvarea patrimoniului industrial nu există o reflecție coerentă, la nivel național, despre valorificarea acestui imens potențial. E paradoxal și trist că o țară care-și construiește identitatea națională prin glorificarea trecutului face atît de puțin pentru a oferi trecutului și un viitor.