Pe zi ce trece, odată cu creșterea ratei infectărilor cu noul virus, se prefigurează tot mai clar iminența unei treceri în masă pe scenariul roșu. Pentru cine nu știe, există trei scenarii cu privire la desfășurarea actului educațional: cel verde, cu toți elevii și profesorii la școală, față în față; cel galben, hibrid, cu o parte dintre elevi la școală și altă parte acasă, rotindu-se după două săptămîni; cel roșu, cu toată lumea online.

Toată lumea e practic deja epuizată, profesorii sînt la limita puterilor, ducînd în spinare sarcini sufocante. Online nu e, oricum, oricît ne străduim, la fel ca față în față. Profesorii au avut și au încă o perioadă foarte dificilă de parcurs. În perioada aceasta au avut de pregătit planificări calendaristice, proiectări ale unităților de învățare, de pregătit lecții cu aplicarea unor strategii online, de făcut dosare, cei care vor să se înscrie în corpul național al profesorilor evaluatori (o foarte binevenită inițiativă!), de făcut alte dosare, cei care vor să se înscrie la grade didactice, alte dosare cei care au vrut să participe la selecție pentru a deveni profesori metodiști, apoi de susținut inspecții pentru grade didactice, pînă la sfîrșitul lui noiembrie, cei care au rămas cu ele restante din anul precedent, sau chiar pînă la sfîrșitul lui octombrie, cei care au obținut nota 10 la definitivat sau la gradul didactic al II-lea și beneficiază de un an de reducere a termenului pentru înscrierea la gradul didactic următor. Nu mai spun despre nenumăratele situații pe care profesorii diriginți trebuie să le facă la început de an școlar, plus completarea cataloagelor, ședințele cu părinții etc.

Sînt multe probleme și dificultăți. Ne luptăm cu ele, toți, la firul ierbii. Inspecțiile se fac online, fie că lecția e desfășurată pe scenariul verde, galben sau roșu. Pentru că profesorii metodiști sau inspectorii nu pot participa, conform reglementărilor impuse de situația pandemică, la ore în sălile de clasă. O primă chestiune: nu ai cum să urmărești cu la fel de multă atenție o lecție pe ecran, așa cum ai face-o fiind prezent în sala de clasă. Atenția e semnificativ afectată de interfața ecranului. O altă chestiune: sînt situații de școli, din comunități rurale mai ales, mai sărace și izolate, în care echipamentele de transmisie, chiar dacă există, sînt mai puțin performante, semnalul e mai prost, se vede și se aude mai greu.

O altă pastilă: școlile speciale. De nevăzători, cu copii hipoacuzici, cu deficiențe fizice sau mentale, asociate etc. Aici povestea cu online-ul e ceva de domeniul SF. Acești copii au nevoie de contactul direct cu cadrul didactic, acesta lucrînd în multe situații individual sau cu grupuri mici, de doi-trei elevi. E foarte dificil, cine crede că se poate face ceva online cu acești copii fantasmează. Se dau și tablete, celor care au nevoie. Părinții optează. Trei nu au nevoie. Dirigintele: faceți cerere. Restul au nevoie. Dirigintele: faceți cerere.

Școlile mai de fițe. Altă pastilă. Aud cazuri despre școli care au pus la dispoziția unor învățători spații speciale, obținute prin contracte cu proprietarii acestora, pentru a-și desfășura activitatea integral în scenariu verde, în vreme ce alți învățători ai acelorași școli sînt nevoiți să susțină activitatea în scenariul hibrid sau online, din lipsa spațiului care să asigure distanțarea. Criteriul părinților și al învățătorilor-vedete. În plus, spațiile respective nefiind în incinta unităților școlare, obligă profesorii care mai au ore la clasele respective, cei de limbi străine, de educație fizică și de religie, să facă naveta între aceste clădiri, aflate poate la distanță mare. Neprincipial, injust. Unii dintre ei au aceste ore peste norma lor de bază, teoretic ar putea să refuze să le facă. Nu refuză, totuși, pentru că se gîndesc la dificultatea de a asigura alt profesor: cînd într-o unitate școlară rămîn două-trei ore peste norma unui profesor, e complicat să aduci pe altcineva să le susțină. Dar ar prefera, totuși, să nu se pună presiune pe ei, dintr-o perspectivă neprincipială, care e favorizantă pentru anumite clase ale anumitor învățători.

În majoritatea școlilor există profesori care susțin orele doar online, din motive medicale, deși activitatea  se desfășoară în respectivele școli față în față sau hibrid. Pentru că elevii sînt dimineața la școală, orele cu acești profesori se desfășoară după-amiaza, ca să ajungă elevii acasă. Zile practic blocate pentru alte activități. Elevii care sînt în clase terminale, a VIII-a și a XII-a, care au și meditații (să nu fim ipocriți ferindu-ne să recunoaștem, mai ales în condițiile actuale, cînd jumătate din anul precedent a fost în mare măsură compromis, iar cel de acum e cum e), sînt și ei sufocați, epuizați. Să ai două zile pe săptămînă ore și la școală, și după-amiaza online, vreo alte două-trei zile cu meditații după-amiaza, plus teme de făcut la diverse materii, e greu.

Mai mult sau mai puțin, sîntem pe bîjbîială cu toții, cu ochii mici de oboseală, de stres, de epuizare. Profesori, directori, inspectori școlari și alți reprezentanți ai mediului educațional. Să nu fim, spun iar, ipocriți, sigur că sînt și unii care freacă menta. Cred însă că majoritatea încearcă să facă lucrurile cît mai bine cu putință. Dar sînt multe aspecte noi în activitatea didactică, la care se adaugă stresul potențialului contact cu boala. Și sîntem toți, încă, îngropați în tone de hîrțoage, cu tot efortul depus mai an de a se simplifica aceste chestiuni birocratice. Tot ce ne dorim, pentru moment, și de la directori, și de la alte foruri de conducere, dar mai ales de la societate, este să nu pună presiune pe noi, să nu ne arate cu degetul ca pe niște oi negre ale societății, ci să înțeleagă și să aprecieze real efortul pe care îl depunem zi de zi.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.