„Bursucul”, a.k.a. Dan Petrescu, fost jucător cu carieră stratosferică pentru un fotbalist cu oase strîmbe, actualmente antrenor, are o ambiţie vecină cu patologicul. Omul nu suportă să piardă. Pur şi simplu, nu poate. Dacă pierde, aproape că îşi rupe fîşul de pe el. Şi vai de jucători! Dar vai de ei şi cînd cîştigă, a doua zi au antrenament soră cu moartea. Ca să nu şi-o ia în cap.

Pentru Petrescu nu contează cum joci, cu cine joci, unde joci şi de ce joci. Totul e ca la final să cîştige. Dacă ar fi cultivator de ceapă, cum a fost un alt monstru de ambiţie, Bernard Hinault, cvintuplu cîştigător de Turul Franţei, i-ar păsa doar să-şi vîndă marfa, indiferent dacă produsul ar aduce sau nu cu binecunoscuta legumă care ustură limba. Cubică sau paralelipipedică, peu importe. Echipele conduse de fostul fotbalist al lui Chelsea joacă adesea cu un coeficient estetic cu care n-ai trece nici pragul caselor în care se agaţă covoare cu Răpirea din Serai pe tavan. Dar echipa lui cîştigă. Mai mult decît oricare alta în România. Şi cu un buget mai mic decît al celor pe care le lasă în urmă în Europa.

Petrescu e cel care te va duce la capătul drumului chiar dacă murdar de noroi din cap pînă în picioare, pe cînd poeţii fotbalului se vor opri să peroreze, parfumaţi, la vreo cafenea, uitînd de ce sînt acolo. E Petrescu cel pe care ai vrea să îl iei cu tine pe o insulă pustie? De o mie de ori, nu! E cel la ale cărui meciuri vrei să te uiţi dacă nu eşti implicat sentimental sau din oricare alt interes? Mai bine asculţi un discurs al lui Viktor Orbán, e la ani-lumină ca suspans şi fantezie. Dar e tipul cu care îţi faci treaba. Cu care exişti în afara acestor graniţe. Patronii fac bani cu el.

Într-o bună zi aş vrea să văd o echipă a României jucînd frumos şi făcînd performanţă. Pînă în ziua aia, pe care o sper mai apropiată decît cea a Judecăţii de Apoi, îl avem pe Petrescu. Nu trebuie să ne placă tipul. Rezultatele nu sînt expuse la muzee de artă. Sînt doar două cifre despărţite de o linuţă. Şi de cele mai multe ori cifrele de lîngă echipa „Bursucului” cu trening lălîu şi mers cocoşat sînt peste cele ale adversarilor. Fotbalul e, pînă la urmă, despre o matematică atît de simplă.