Expresiile care conțin denumiri ale unor părți din corpul omenesc, numeroase în toate limbile, sînt adesea convergente, reflectînd reprezentări cognitive foarte răspîndite. În cazul urechii, ipostaza cea mai firească, previzibilă și traductibilă este folosirea metonimică pentru auz (a trage cu urechea, a apleca urechea la..., a fi numai urechi) și pentru rezultatul ascultării (eventual negativ: a intra pe o ureche și a ieși pe alta).       

Mai interesante sînt alte dezvoltări figurative sau ludice ale sensurilor urechii. În română, nepăsarea e reprezentată de culcatul sau lăsatul pe-o ureche – metonimie pentru somnul fără griji. Culcarea pe-o ureche are o dezvoltare narativă fantastică sau absurdă, independentă de sensul expresiei fixate, într-un distih popular citat de Hasdeu (în Etymologicum Magnum Romaniae), unde este vorba despre Muma-pădurii: „pre o ureche se culcă și cu altă se astrucă” (adică se  învelește, se acoperă). Mai complicată este formula eliptică a nu duce la ureche, cu sensul „a bea, a fi bețiv”, un fel de eufemism-ghicitoare a cărui soluție este „a duce (prea des) paharul la gură”. Unele expresii – probabil rare de la bun început – au intrat cu totul în uitare, odată cu posibilele lor explicații. Culegerile vechi (G. Baronzi, Limba română și tradițiunile ei, I. Zanne, Proverbele românilor) înregistrează, de pildă, expresia a lua paiul cu urechea – „adică a primi o palmă pe negîndite” (Zanne, vol. I, p. 236). Și exprimarea stărilor psihice și a sentimentelor prin referiri concrete la urechi e destul de surprinzătoare, de exemplu în expresiile a i se lungi urechile așteptînd (sau de foame) și a-i asuda urechea după ceva – formulă rară, învechită, înregistrată de Baronzi și explicată de Zanne: „se zice cînd așteptăm o veste cu nerăbdare” (vol. II, p. 462).

Urechile apar în multe dintre aceste expresii ca un accesoriu al corpului, a cărui evocare, chiar în ipostaze neplăcute sau dramatice, e sursă de umor. O formulă glumeață de scuză folosită, cu minime variații, de Alecsandri și de Creangă transformă urechile în impediment pentru manifestarea pretinsei afecțiuni: „Te-aș băga în sîn dac-ai încăpea dă urechi!” (Pungescu, în Chirița în Iași); „Te-aş vîri în sîn, dar nu încapi de urechi... (Harap-Alb). O expresie mai nouă, foarte frecvent folosită în registrul colocvial – a-și prinde urechile – descrie impasul în care intră un ins în încercarea de a face operații mai complicate, care îl depășesc: „schema electrică din fișa produsului este alambicată rău și chiar și un «electrician» (gen Dorel) își prinde urechile” (emag.ro); „Îți poți prinde urechile un pic la sfîrșit cînd pui sertarele” (jysk.ro); „Salut, trebuie să completez declarația unică pentru 2020 și îmi prind urechile în ea” (tpu.ro).

În expresia a fi (sau a umbla) cu capul între urechi se manifestă o strategie interesantă a umorului popular, bazată pe surpriza unui sens nou, transmis sub aparența unui enunț care nu aduce nici o informație. Formula descrie lipsa de atenție mai subtil decît în scenariul explicit a fi cu capul în traistă sau în sac. În Zanne (vol. II, p. 54), expresia este definită ca „a nu fi atent la nimic, a fi leneș, a nu se ține de nici o treabă, a umbla gură-cască”; mai rar, „a nu-și da seama de ceea ce se petrece împrejurul său, a fi prost”. Procedeul este înrudit cu tautologia, dar aduce o schimbare de perspectivă (de vreme ce percepem în general urechile ca un adaus al capului și nu capul ca intercalat între urechi). Expresia a fost folosită în romanul Ciocoii vechi și noi al lui Filimon, într-un dialog între vătaf și Dinu Păturică: „Unde te duceai așa iute și cu capul între urechi?”. De fapt, construită cu alte verbe decît a fi și a umbla, formula poate avea și alte sensuri (înrudite): poate descrie, de exemplu, uitarea de sine, încremenirea –  „muierea strigă din prag înfuriată: «Ce mai așteptați? Ce vă tot învîrtiți? Ei, cutare, ce stai cu capul între urechi? Hei, voi! dați-i drumul odată!» –, eventual ca reacție de uimire: „Ei, acuma ce-ai rămas cu capul între urechi?! se miră Moromete, călcând încet printre crăcile salcîmului” (Marin Preda, Moromeții). Expresia continuă să fie folosită ca atare – „să gîndim, nu să stăm cu capul între urechi!” (g4media.ro) –, dar cel mai adesea este construită cu verbe ca a băga, a vîrî, a pune, a trage, prin care ajunge să exprime – cu o evidentă notă depreciativă – mai ales retragerea, ascunderea: și-a băgat capul între urechi și l-a lăsat pe comisar să se descurce singur” (timpul.info); să băgăm capul între urechi și să ne vedem de ale noastre” (zoso.ro): „bărbații de stat ai României își bagă capul între urechi (evz.ro), cu dezvoltări ironice: şi-au tras pînă în ultima clipă capul între urechi şi plapuma pe deasupra” (C.T. Popescu, hunedoaralibera.ro). Există însă și vorbitori care schimbă total sensul expresiei, atribuindu-i o valoare pozitivă, probabil pentru că o apropie de a avea capul pe umeri: „un sistem complet defect care repugnă oricărui om cu capul între urechi (kissfm.ro).

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).