Am căutat ceva în vechiul sertar cu ciocane şi cuie şi am dat peste nişte resturi de gloanțe. În decembrie 1989 le adunaserăm din apartamentul de la etajul 7, pe ele şi multe altele, unele chiar mai perfide. După ce plecase dictatorul, zona din jurul Sălii Radio unde locuiam atunci, unde locuiesc şi acum, fusese aglomerată cu TAB-uri, soldați şi revoluționari. Aceştia din urmă erau oameni simpli, vecini din cartier, care luaseră arme şi ei şi purtau o banderolă tricoloră pe mînă pentru a se putea distinge. Străzile erau ca şi închise. La abia 14 ani nu înțelegeam că ni se pregăteşte un fel de război pe sub ferestre.
Într-o dimineață, după o noapte de tiruri de gloanțe, nedesluşind cine în cine şi de ce trage, eu şi fratele meu ne‑am aşezat aproape de fereastră, urmărind calm traiectoria gloanțelor. Se trăgea cu trasoare (gloanțe cu luminițe) în aşa fel încît erau vizibile chiar şi în plină zi. Ședeam pe scaune la mare distanță de fereastră, de parcă asistam la un meci de tenis. Pe străzi îi ştiam pe soldați, armata deci, şi pe revoluționari. Cu cei dintîi fraternizaserăm în bloc, le aduceam pe rînd pături, oale mari cu ceai cald, mîncare. Erau la fel de tineri ca unii dintre adolescenții din bloc. Pe blocul cu frizeria (Berthelot azi, Nuferilor pe atunci, colț cu Berzei) se vedeau însă oameni îmbrăcați în negru din cap pînă în picioare, se mişcau abil pe pervazul balcoanelor superioare. Ăştia erau teroriştii?! – apucaserăm să ne întrebăm.
La un moment dat, imprudența unuia din familie l-a făcut să deschidă fereastra. Eram mulți în cameră, mai toată familia, mai puțin bunicul, care continua să asculte Europa Liberă cu aceeaşi interiorizare cu care o făcea seară de seară, după ce toată lumea se culca. În clipa următoare, la fereastra camerei bunicului, de unde scriu acum şi despre care, pe vremea aceea, ştiam doar că veghează deasupra vişinului în care se ascundea Arpagic, m-am (şi ne-am) întîlnit cu moartea. O rafală de gloanțe a intrat în casă mai repede decît ne-am fi putut mişca. Unghiul de intrare indica drept sursă, cea mai probabilă, blocul cu frizeria. Nu vom şti niciodată dacă lunetistul care a tras gloanțele mici care ne-au trecut razant pe lîngă cap mie şi bunicii mele a făcut vreun calcul samaritean sau dacă doar o mare şansă ne-a ținut în viață. Unul dintre gloanțe s-a oprit în Biblia din bibliotecă. Mai precis, s-a oprit în Vechiul Testament, în Cartea Esterei, regina persană, soția lui Xerxes sau Artaxerxes, care i-a salvat pe evrei. Un alt glonț a ras en-tête-ul unui alt volum, semnificativ intitulat Minunata istorie a omenirii. Apoi au năvălit, în replică, gloanțele armatei, lunguiețe, butucănoase şi imprecise.
Anul acesta, am întîlnit în Essex un grup de estonieni tineri. Îmi spuneau că sînt fericiți în țara lor, că pentru ei 1989 a fost un moment magic: au ieşit cu toții în stradă şi au cîntat, muzica fiind foarte importantă acolo. Era multă tandrețe în mişcările lor, o lumină caldă în priviri, ca şi cum muzica le lichefiase inimile. A mea a devenit greoaie, cvasi-opacă, atunci cînd le-am spus cît de barbar s-au petrecut lucrurile la noi: sîngeros, violent, zile la rînd, în mai multe oraşe. Cu cît spuneam mai mult, cu atît sunam mai neverosimil în fața gingăşiei lor baltice.
De ce sîntem singura țară din Europa în care oameni nevinovați au murit atît de urît, de nedrept?
Le mulțumesc tuturor celor care încearcă să facă lumină şi ordine în posteritatea acestui eveniment. Poate vom afla ceva mai mult.
Închei acest text cu un gînd către toate familiile îndoliate în acel decembrie 1989, pentru care Crăciunul a încetat de-atunci să mai fie o sărbătoare. Fie ca durerea lor, purtată demn şi în tăcere, să-şi poată găsi într-o zi alinare.
Mihaela Timuş este cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor, Academia Română.
Foto: wikimedia commons
