Sensurile unui cuvînt sînt, în mod evident, legate între ele, presupunînd anumite evoluţii în timp: prin metaforă, extindere sau restrîngere semantică, uneori prin imitarea unor modele străine sau chiar prin o confuzie fixată ca atare în uz. Presupunerea unei evoluţii fireşti, motivate, face ca secvenţa sensurilor din DEX ale cuvîntului belfer – „(1) învăţător; profesor; (2) om care se lăfăieşte în lux şi bogăţie“ – să pară o glumă. Ideea că învăţătorul ar fi putut deveni la un moment dat un etalon al luxului e suspectă, chiar dacă o raportăm la perioade în care şcolile erau mai puţine şi corpul didactic mai bine plătit. 
 
Cuvîntul are o etimologie certă, dar dicţionarele nu furnizează şi o explicaţie a evoluţiilor sale semantice. Belfer e un împrumut lexical din idiş, limbă în care circula ca formă modificată, mai redusă fonetic, a substantivului behelfer, la rîndul său variantă a substantivului german Beihelfer – „ajutor, asistent; persoană care ajută“. Sînt destule dovezi (chiar în dicţionarele mai vechi, de exemplu al lui Şăineanu sau al lui Scriban) că termenul îl desemna curent, în limbajul familiar, pe ajutorul unui învăţător din şcolile religioase: persoana care însoţea elevii mici în drumul lor dintre casă şi şcoală. Explicaţia formei behelfer este cuprinsă în multe cărţi (I. Fishman, The History of Jewish Education in Central Europe, 1944; T. Rabinowicz, The Encyclopedia of Hasidism, 1996); în unele, este menţionat chiar belfer ca variantă colocvială pentru behelfer (Z. Schacter-Shalomi, My Life in Jewish Renewal, 2012). Ca termen colocvial şi depreciativ pentru „învăţător, profesor“, belfer a pătruns din idiş şi în poloneză. 
 
Sensul „învăţător“ şi nuanţele depreciative asociate acestuia sînt explicabile: era de aşteptat ca un simplu ajutor, care nu părea să facă nimic foarte important, să fie tratat cu condescendenţă şi ironie. Cuvîntul, atestat în română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a devenit foarte frecvent spre sfîrşitul secolului, în limbajul politic. G. Panu, în Amintirile sale de la Junimea, foloseşte cuvîntul şi cu referire la profesorime, dar mai ales pentru a desemna grupul politic „fracţionist“ şi adversar al junimiştilor – „fracţioniştii belferi“; în text apar şi derivate care îi dovedesc răspîndirea în uz: „cercul belferesc“, „modeştii belferaşi de gimnaziu“. Belfer apare şi la Eminescu, în versificaţiile parodice publicate de Perpessicius în note şi variante (volumul II): „Un felegos de belfer va fonfăni la fleacuri“ (felegos avînd sensul „zdrenţăros“). În presa de la sfîrşitul secolului, accepţia clar dominantă este aceea de „profesor“: „cunoscutul belfer şi spiţer Poni“ (Epoca, 5 octombrie 1896); „belfer de limba franceză“ (Furnica, 59, octombrie 1905); cu acest sens cuvîntul va fi cuprins în titlul Însemnările unui belfer, cartea lui Ioachim Botez din 1935. În Adevărul din 4 august 1904, într-un fragment de roman al lui C. Mille, se poate vedea că legătura dintre împrumut şi sursă era încă puternică: „Odată cu debutul meu ca student, făcui debutul meu de belfer. Şi în adevăr puţină deosebire era între mine şi dascălii ovreieşti. Îmi aduceam elevii dimineaţa la şcoală, îi aduceam seara acasă, vegheam asupra purtărei lor, asupra moralului, nu-i lăsam să fumeze pe stradă, le explicam lecţiunile pe care nici eu nu pe pricepusem altă dată, pe care nici acum nu le ştiam“. Aceeaşi legătură a cuvîntului cu etimonul său apare la G. Panu, care indică şi evoluţia sa semantică în politica din vremea Junimii: „Ceea ce ne izbea pe noi, între altele, era felul cum copiii în timp glodos erau duşi la şcoală în spete de nişte purtători numiţi belferi, cari aveau mi se pare chiar în şcoală un rol oarecare. Cuvîntul de belfer s-a dat pe urmă profesorilor liberali, în semn de rîs şi batjocură“. 
 
E posibil ca ambele sensuri ale cuvîntului să provină din aceeaşi denumire de mic funcţionar şcolar, în două interpretări: „învăţător“, în legătură cu valoarea de bază a ocupaţiei desemnate de termenul din idiş, iar „om lipsit de griji, care «se lăfăieşte»“ – din aprecierea ironică a unei slujbe uşoare şi lipsite de responsabilităţi (cam de acelaşi tip cu ceea ce primeşte denumirea glumeaţă „ajutor de băgător de seamă“). Şi mai probabil mi se pare ca uzul politic să fi produs schimbarea semantică: transformat în insultă pentru adversarii politici liberali, cuvîntul a putut glisa mai uşor de la desemnarea unei profesii la incriminarea ei (lipsă de grijă, de responsabilitate, muncă uşoară, viaţă uşoară etc.). Cred că dicţionarele de mai tîrziu au exagerat deplasînd accentul de la „lăfăit“ sau „trîndăvit“ (de care poate fi cu uşurinţă acuzat cineva cu ocupaţii liberale şi intelectuale) la „lux şi bogăţie“. În fond, şi astăzi, a trăi sau a dormi ca un belfer indică mai curînd o atitudine decît o realitate pecuniară.  
 
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).