E citat adesea un pasaj din Bucureștii de altădată, în care Constantin Bacalbașa enumeră denumirile atribuite în glumă de umoristul N.T. Orășanu preparatelor culinare din celebrul restaurant al lui Iordache, din strada Covaci: „pîinea era numită o abondenţă. Gheaţa: cremă de Siberia. Scobitoarea: o baionetă. Tacîmul: un regulament. Țuica: o idee. Socoteala: protocolul. Cîrnaţii mici: mititei. Cîrnaţii mari: patricieni. Un ardei roşu: o torpilă. Varza acră: origină de Belgrad. Sticluţa de vin: o pricină. Ocaua de vin cu borvis la răcitoare: o baterie. Apa: o naturală. Paharele pentru vin: semiplutoane. Cafeaua neagră turcească: un taifas”. Pasajul are meritul de a oferi o dată de naștere aproximativă (puțin după 1870) a denumirii unui simbol gastronomic național: mititeii, desemnați astăzi mai ales prin sinonimul mici. Bacalbașa prevestea, pe baza uzului din vremea sa, că două dintre denumiri vor supraviețui: „mititeii și bateria vor trăi lungă vreme în viitor”. Așa cum observau Iorgu Iordan și, mai tîrziu, Gh. Mihăilă, chiar dacă terminologia glumeață aparține unui scriitor, mecanismele semantice ale inovației lexicale sînt cele tipice pentru limbajul popular și în special pentru argou, ceea ce explică succesul unora dintre denumiri. Lista cuprinde termeni creați prin metaforă (baionetă, semiplutoane), dar și prin metonimie (naturală, taifas). Nu toate denumirile sînt transparente și clar motivate. Mititeii au, evident, dimensiuni reduse; o altă sursă amintește că ar fi fost numiți și plebei. Patricienii (opuși plebeilor) sînt nobili, de rang mare, probabil destul de voluminoși. În volumul Bucureștii vechiului Regat (1944) al lui G. Costescu apar cîteva variante ale denumirilor de mai sus: ardeiul ar fi fost numit și focos, iar „vinul cu borvis la gheață – baterie cu lustru”. Termenii patricieni și baterie apar de mai multe ori în schițele lui Caragiale: „patricieni la grătar” (Țal!...); „baterii, 8” (Repausul dominical); „a comandat cîrnați și fleici și două baterii cu sifon mare(La Moși); „comandă o semi-baterie cu sifon” (Boris Sarafoff).

În cazul bateriei, ne-am putea întreba care dintre sensurile cuvîntului a contat în construirea denumirii glumețe: termenul are un înțeles militar („subunitate de artilerie”), unul din domeniul electricității și mai ales unul general, de ansamblu de elemente, care se poate aplica în multe domenii tehnice (baterie de duș, de exemplu). În Al. Ciorănescu, Dicționarul etimologic al limbii române, explicația este „o imagine glumeață, care asimilează elementele unui șpriț cu cele ale unei baterii electrice”. Cred că pentru mulți dintre contemporanii noștri (care își încarcă bateriile), aceasta este explicația cea mai la îndemînă. Dacă ne raportăm la viața cotidiană din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, înțelegem că mult mai probabil era să se pornească de la sensul militar: despre bateria de tunuri sau bateria de artilerie se vorbea des, imaginea însăși a tunurilor fiind foarte familiară cititorilor vremii. Predominanța metaforelor militare în lista lui Orășanu conduce către aceeași concluzie: bateria intră în serie cu torpila, baioneta, focosul, semiplutoanele și regulamentul, alcătuind o alegorie ironică a  băutului ca faptă de vitejie pe cîmpul de luptă. Ierarhia sensurilor în epocă este confirmată și de glosarul de cuvinte nerecomandabile anexat la dicționarul academic al lui Laurian și Massim (1871). Autorii definesc termenul baterie ca pe unul strict militar (legat de rădăcina verbului a se bate), cu sensurile: (1) „o certă cantitate de tunuri necesară pentru bătaie”; (2) „locul unde se așează acele tunuri”; (3) „bătaia cu tunul sau cu orice alte arme”. Apare și o indicație normativă, care ne confirmă că începuseră să circule și alte accepții, criticate de autori: „nu ar fi bine a aplica cuvîntul și în alte însemnări mai depărtate de înțelesul originar, cum: baterie de bucătărie = toate vasele și instrumentele necesare la bucătărie; baterie de pile electromagnetice = sistemă de pile”.

Denumirea glumeață provine probabil dintr-o metaforă vizuală: sticla sau clondirul de vin aflate într-o frapieră. alături de apa minerală (sau de sifon, mai tîrziu) nu reprezintă doar un ansamblu de obiecte necesare pentru băutul șprițului, ci chiar evocă țevile de tun ale unei baterii de artilerie. În Furnica din 20 iunie 1913, o caricatură prezenta două personaje, la o masă de restaurant, cu dialogul: „Prin gura mea vorbește tunul... – Tocmai d-aia, dragă colonele, mai comandă o baterie...”

Dicționarele au înregistrat inovația semantică, dar cu destule oscilații. Bateria e definită ca „o sticlă de vin și alta de apă gazoasă puse la un loc în gheață într-un coș de tinichea anume făcut” (Scriban, 1939); „vas cu gheață pentru răcirea băuturilor” (Dicționarul limbii române literare comntemporane, 1955); „vas cu gheață în care se află sticle cu băutură”, „un litru de vin și o sticlă de sifon luate împreună” (DEX), sau – cu exagerată grijă pentru disocieri – „vas cu gheață în care se țin la rece sticle cu băutură”, „conținutul sticlelor unei baterii”; „un litru de vin și o sticlă de sifon (sau apă minerală) aduse spre consum la masa din restaurant”; „conținutul sticlei de vin și al sifonului consumate la masa din restaurant” (MDA – Micul dicţionar academic). Cuvîntul circulă încă, dar uzul curent pare să se fi depărtat oarecum de vechea imagine (poate și pentru că obiceiul șprițului a pierdut teren). Pentru mulți vorbitori actuali, bateria s-a redus la carafa sau la sticla de vin. Un site comercial oferă „sticlă tradițională cu dop, baterie de vin” (emag), altul echivalează bateria cu carafa: „Aici se bea pe vremuri vinul la carafă, vestita baterie de vin” (vranchising.info.ro). Cuvîntul apare și în știrile de senzație, referindu-se la sticlă și la conținutul ei: „Duminică, după ce am ajuns la amantă și am băut împreună o baterie de vin, mi-a zis că trebuie să ne despărțim” (tion.ro); „ia gîndiți-vă ce se poate întîmpla, să zicem, după a șaișpea baterie de vin” (obiectivbr.ro); „o baterie de vin prost, luat din supermarket” (sursazilei.ro); „şi-a înecat amarul pe pîrtie, «camuflînd» o «baterie» de vin fiert într-o sticlă de Ice Tea” (wowbiz.ro).

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).