Se discută, deja de multă vreme, despre noua directivă europeană a drepturilor de autor pe piața unică digitală. Era într-adevăr nevoie de o actualizare a legislației, care datează deja de două decenii. Scopul acestei directive e să-i oblige pe giganții Internetului să contribuie financiar, într-o măsură mai mare decît au făcut-o pînă acum, pentru conținuturile pe care le difuzează și de pe urma cărora obțin profit. Intenții în acest sens se găsesc deja, în diverse forme, și în legislațiile naționale ale statelor. La nivel european se caută însă un regim unitar al drepturilor de autor în era digitală și o abordare concertată. Eforturile pentru a pune la punct această directivă au început în 2016, iar negocierile s-au purtat pe numeroase fronturi. Abordările naționale diferite, lobby-ul părților implicate și cadența sesiunilor de la Bruxelles au împins aceste negocieri pînă acum, cînd ne aflăm aproape de finalul legislaturii. Iar presiunea pentru a finaliza dosarul pînă la următoarele alegeri legislative europene nu favorizează adoptarea unei soluții raționale.

Controverse stîrnesc în special două articole ale acestei directive. Unul dintre punctele sensibile e articolul 11, căruia susținătorii îi spun „clauza drepturilor vecine“, în vreme ce detractorii îl numesc „taxa pe link“. Acest articol e menit să protejeze producătorii de conținut mass-media permițîndu-le să obțină o părticică din veniturile încasate din publicitate de Google sau Facebook sau de diverși alți agregatori de informații; o remunerație „justă“, „proporțională“ pentru utilizarea conținutului – nu e nici un secret că și Google, și Facebook cîștigă fiecare peste zece miliarde de euro anual redistribuind conținutul produs de companiile de presă. Însă textul legislativ nu e constrîngător, el nu obligă platformele online să plătească din oficiu aceste „drepturi vecine“. Legea impune o negociere. Or, practica a arătat că negocierea e, de fapt, un șantaj. Și în Franța, și în Germania există deja legi care impun plata unor drepturi pentru creatorii de conținut mass-media în cazul în care giganții Internet preiau/citează/redistribuie știri. Doar că editorii care cer aceste drepturi ajung să nu mai fie citați: traficul scade, se prăbușesc și veniturile directe din publicitate. E și o problemă de context. Internetul s-a dezvoltat rapid și a creat avantajul sau, poate, iluzia unei audiențe aproape globale pentru producătorii de știri. Acest avantaj a creat însă și o dependență totală de artificiile puse la dispoziție de acești giganți ai difuzării informației. Fără citări pe Google, fără share pe Facebook, fără agregatori performanți ca Apple News sau -Google News, producătorii mass-media nu ajung decît la o fracțiune din potențialul lor. Exact în această dependență rezidă și slăbiciunea.

Și articolul 13 al acestui proiect de directivă a stîrnit numeroase controverse. Acesta prevede că, în absența unui acord cu titularii de drepturi, platformele ar trebui să pună în aplicare mecanisme automate de filtrare a conținutului postat de utilizatori astfel încît să prevină eventuale încălcări ale drepturilor de autor. Astfel, platformele trebuie să facă toate diligențele necesare ca să obțină licențele necesare pentru conținuturile culturale publicate. Evident, asta înseamnă să plătească pentru aceste drepturi. Platformele nu sînt responsabile doar pentru conținutul pe care îl postează, ci și pentru ce distribuie/publică utilizatorii lor. Asta înseamnă instalarea unor filtre (automate) de conținut. Costurile acestor mecanisme sînt mari, de ordinul zecilor de milioane de dolari. Dar nu costurile acestor programe provoacă îngrijorare, ci modul în care vor opera. De pildă, YouTube are deja un filtru de conținut. Doar că mecanismul implementat de gigantul american permite blocarea conținurilor protejate după ce au fost publicate de utilizatori în caz că s-a identificat vreo încălcare a acestor drepturi. Or, proiectul legislativ european prevede un mecanism care să funcționeze a priori. Mulți critici au atras atenția că astfel se deschide o portiță pentru cenzură. După negocieri dificile s-a ajuns la o formulare mai blîndă. Textul prevede acum că „blocarea automată [a conținutului] ar trebui să fie evitată“. De asemenea, textul directivei menționează în mod expres ca fiind exceptate citările și preluările de fragmente în scopul parodierii, satirei etc.

Pentru creatori și pentru editorii de presă adoptarea directivei ar fi, evident, o victorie. Iar faptul că în acest (aproape) război politic pe bani foarte mulți giganții Google, YouTube și Facebook au fost înfrînți nu ar trebui să ne bucure. La fel ca în multe războaie, și aici sînt multe victime colaterale. În cazul nostru, utilizatorii de Internet, cetățenii, oamenii care formează această comunitate globală fără de care n-ar exista nici nevoia de a proteja drepturile de autor, nici taxe pentru folosirea lor și nici platforme care să cîștige distribuind conținut produs de creatori. E o bătălie pentru bani din care cetățenii ies mai săraci în drepturi și cu acces restrîns la informație.