Una dintre trăsăturile care despart în română scrisul de oralitate și registrul solemn de cel colocvial este variația între formele cu sau fără -a final ale unor adverbe și pronume, de exemplu între formele acum și acuma ale adverbului prin care ne referim la prezent. Statutul variantei acuma este indicat destul de exact de Dicţionarul ortografic, ortoepic și morfologic (DOOM, 2005), care o înregistrează cu eticheta „popular și familiar”, alături de varianta literară acum. În alte perechi similare – aici și aicea, atunci și atuncea, acolo și acolea –, forma terminată în „particula” a este chiar mai puternic marcată ca aparținînd registrelor nonstandard. În cazul pronumelui negativ nimic, varianta nimica este etimologică și a fost bine păstrată în limba veche, dar a căpătat cu timpul același statut „popular” (DOOM).

În dicționarele și gramaticile noastre mai vechi, diferența dintre acum și acuma nu era atît de marcată din punctul de vedere al registrului stilistic. De exemplu, Iordache Golescu, în Băgări de seamă asupra canoanelor gramăticești (1840), indica ambele forme: acum, acuma (alături de acuș şi acușa). La fel, în gramatica publicată de Vasile Alecsandri în franceză, sub pseudonimul V. Mircesco (în 1863), adverbul maintenant era tradus ca „acum, acuma”. În gramatica românească scrisă în franceză de J.A. Vaillant (1840) era înregistrată doar forma acuma.

În momentul de față, diferența de uz dintre acum și acuma pare să fie mai ales cea dintre oralitate și scris. Într-o culegere de transcrieri de conversații reale, în majoritate spontane, informale (Interacțiunea verbală în limba româna actuală, coordonată de Liliana Ionescu Ruxăndoiu, 2002), numărul de apariții ale formei acuma este mai mare decît cel al variantei literare acum. Şi forma popular-colocvială acu are  cîteva apariții în texte. În schimb, în alte corpusuri de texte scrise actuale, dominate de materiale extrase din Internet, aparițiile formei acuma se reduc cam la 10% (restul de 90% fiind reprezentat de acum).

Un caz interesant e cel al bogatului material de texte oferit de stenogramele ședințelor parlamentare. Textele transcrise (accesibile pe site-ul cdep.ro și publicate în Monitorul Oficial) nu oferă nici un exemplu al formei acuma. Cum textele sînt însoțite de filmările integrale ale ședințelor, se poate urmări, cu răbdare, raportul dintre discursurile pronunțate (uneori doar citite de pe foi) și versiunea lor scrisă. Transcrierile sînt în general fidele, dar se supun unor norme suplimentare: elimină tacit bîlbîielile şi dezacordurile și înlocuiesc formele considerate populare prin variantele lor literare. Din acest punct de vedere, textele oferă indicii prețioase despre normele lingvistice și stilistice curente. Confruntînd textul scris cu varianta orală se constată că aproximativ a zecea parte dintre aparițiile adverbului sînt în forma acuma. Mai mult, se pot observa ușoare tendințe de specializare. Acuma nu apare niciodată în contextele în care adverbul se comportă ca o prepoziție, precedînd o cifră care indică intervalul de timp scurs: acum o lună, acum doi ani, acum trei decenii etc. Variația acum – acuma este liberă în cazurile în care adverbul trimite pur și simplu la prezent, la intervalul mai scurt sau mai larg care include momentul comunicării: „Au vorbit şapte de la opoziţie pînă acuma”; „S-a votat mai mult acuma, cred”; „Unde eraţi? Şi veniţi acuma să ne daţi lecţii de moralitate!”, „O secundă! Avem acuma pauză de consultări, timp de două minute”. Sînt desigur vorbitori care folosesc acuma mai des decît alții, dar de multe ori ambele forme apar la aceeași persoană, în contexte similare. Pare să existe și un context în care este preferat acuma: atunci când valoarea temporală se atenuează, adverbul devenind un simplu conector discursiv, un element care marchează deopotrivă o ruptură (o „pauză de bilanț”) și o continuare a raționamentului. În aceste cazuri, acuma este de obicei urmat de o scurtă pauză: „Acuma, vreau să vă spun că eu nu dezinformez, spre deosebire de dumneavoastră, eu dau citate exact din Regulament”; „Bun. Acuma haideţi să vorbim puţin de istorie”.       

În fond, nu e nimic rău în a avea ușoare diferențe între oralitate și scris: forma acuma rezistă destul de bine și ar fi păcat să fie criticată și evitată în numele unei norme rigide.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).