Zidul
Într-o epocă în care a reînceput să se vorbească de ziduri, iar unele chiar se construiesc, nu strică să ne reamintim de Zidul Berlinului, cel care peste noapte a ajuns să despartă familii, rude, prieteni, colegi. În același oraș, de cele două părți ale Zidului, s-au constituit două lumi total opuse. Regimul represiv din Est urmărea, prin construirea Zidului, să stopeze exodul cetățenilor săi în lumea liberă. Cei care încercau să treacă ilegal erau împușcați în mod barbar, iar unii erau chiar lăsați să agonizeze acolo, fără a li se acorda ajutor (cazul Peter Fechter e foarte cunoscut). Asemenea lucruri se întîmplau, de altfel, peste tot de a lungul Cortinei de Fier (și nenumărați concetățeni de-ai noștri și-au pierdut viața încercînd să treacă ilegal Dunărea sau granițele terestre), dar acolo, în mijlocul Berlinului, se poate spune că erau cele mai evidente și incontestabile probe ale naturii criminale a regimului comunist.
Editura RAO a publicat în românește cartea editorului și documentaristului Greg Mitchell, Tunelurile de sub Zidul Berlinului, o poveste captivantă și minuțios documentată despre cei care și-au riscat viața pentru propria libertate sau, și mai eroic, pentru libertatea altora, pentru a se reîntîlni cu cei dragi de care fuseseră despărțiți cu forța sau pentru a da posibilitatea altora să și reunească familiile. La foarte scurt timp după construirea Zidului au apărut acești „tuneliști“, cei care construiau tuneluri pe sub zid, dintr-o parte în alta a orașului. Fenomenul era unic, după cum observă Mitchell, prin faptul că tunelurile evadării erau construite dinspre partea liberă înspre partea închisă, adică invers decît se întîmplă în cazul pușcăriilor sau lagărelor obișnuite. Ar fi fost aproape imposibil să începi să sapi un tunel în apropierea Zidului, în partea de Est, fără ca paznicii comuniști de toate felurile să nu observe. Era mai puțin periculos să începi din Vest, acolo unde puteai organiza „șantierul“ și puteai scoate pămîntul la suprafață fără atîtea riscuri. Așadar, mulți vestici, persoane particulare sau oameni care reușiseră deja să fugă din Est, s-au apucat de această activitate pentru a-și salva concitadinii din Est, beneficiind și de o oarecare conivență din partea autorităților vest-germane. Unul dintre cei mai activi organizatori și săpători a fost un cunoscut campion de ciclism, Harry Seidel. În cele din urmă a fost prins în Est și trimis la închisoare pe viață, după un proces-spectacol, așa cum făceau comuniștii. A stat patru ani într-o temută pușcărie est-germană, după care autoritățile din RFG au reușit să obțină eliberarea lui.
Tunelurile erau de obicei calculate să iasă în pivnițele unor case din Berlinul de Est, locuri spre care „curieri“ speciali îndrumau persoanele care voiau să fugă. Anunțarea acestor persoane era o altă operațiune extrem de elaborată și periculoasă. Exista riscul major ca în întregul lanț de complicități să apară vreun informator STASI. Și au și fost, bineînțeles, destui asemenea agenți, unii care au operat chiar în partea vestică și au deconspirat multe astfel de acțiuni. Așa se explică în bună parte și procentul scăzut de reușită despre care vorbește autorul cărții. El scrie că au fost „vreo 75 de tuneluri în zona Zidului, mai puțin de 20 dintre acestea fiind încununate de succes“.
Săparea de tuneluri a fost ușurată, dar și complicată politic în același timp, de apariția unor televiziuni americane care doreau să filmeze pe viu asemenea evadări și care uneori dădeau și o mînă de ajutor săpătorilor, cărora le furnizau materiale sau bani. În cele din urmă, omul de televiziune Piers Anderton a reușit filmarea unei asemenea evadări a 27 de persoane pentru NBC. Implicarea unei televiziuni într-o acțiune care presupunea riscuri enorme pentru cei filmați și constituia și o provocare fără precedent la adresa autorităților comuniste a născut o mulțime de probleme și discuții. Difuzarea documentarului făcut de Anderton a fost amînată cu cîteva săptămîni. Dean Rusk, secretarul de stat al Statelor Unite din acea vreme, se opunea difuzării unor asemenea filme, considerînd că e vorba de chestiuni prea delicate pentru a fi abordate de presă și televiziuni. Se pare că, de fapt, omul nu înțelegea rolul televiziunii. Cînd, în cele din urmă, s-a difuzat, filmul The Tunnel a avut un impact enorm. O mare parte dintre americani și dintre occidentali, în general, au realizat oroarea reprezentată de acel zid și sacrificiile pe care oamenii erau în stare să le facă pentru a trece de el.
„Moda“ tunelurilor lor s-a cam încheiat la sfîrșitul anilor ’60, scrie Mitchell, dar au apărut altfel de metode mai mult sau mai puțin creative de trecere din Est în Vest: catapultări, baloane cu aer cald, fire de nailon cu scripeți, avioane ușoare deturnate, spargerea barierelor cu mașini blindate artizanal, îmbrăcarea de uniforme false ale grănicerilor. Nu rare au fost și schimburile de focuri dintre grănicerii din Est și polițiștii din Vest, de obicei în situații în care grănicerii comuniști continuau să tragă în fugari care deja ajunseseră în zona vestică. Polițiștii din Vest răspundeau uneori, dacă se aflau în zonă. Alteori, germani și unii, și alții, oamenii în uniformă din cele două părți schimbau vorbe între ei, iar cei din Vest le mai aruncau produse occidentale peste Zid, bine primite în Est. Mulți grăniceri est-germani au trecut ei înșiși de partea cealaltă, dezertînd. Dar nu e de neglijat că aproximativ 200 de persoane au fost ucise de grănicerii din Est în timp ce încercau să treacă în Vest.
În fine, pare că acest interesant volum a fost și foarte bine scris în engleză de către Greg Mitchell. Spun pare pentru că traducerea în română, marcată ca fiind realizată de Graal Soft SRL, e cît se poate de proastă.
