Zboruri deasupra norilor
Pe timp de pandemie, cei mai mulți dintre noi am zburat cu avionul mai rar sau poate chiar deloc. Măcar gîndul, însă, ne poate readuce deasupra norilor. Adică acolo unde, așa cum scria Alex. Ștefănescu într-un text din România literară, pînă nu demult era o priveliște rezervată doar lui Dumnezeu. Căci, înainte ca omul să fi inventat aparate de zbor, norii nu puteau fi văzuți decît de jos și „numai Dumnezeu putea să-i contemple de sus, de deasupra lor”, cum ne relevă scriitorul. Ei bine, în ultimele decenii, dumnezeiasca priveliște a fost accesibilă, în mod democratic, multor ființe omenești. Numai că, uneori, ea a venit la pachet și cu tot felul de lucruri… tot omenești.
Mi-amintesc că prima mea călătorie cu avionul, pe cînd eram copil, a fost între Kiev și Leningrad. Eram impresionat și auzeam cum toată lumea lăuda minunata realizare a industriei sovietice ‒ marele avion Tupolev ‒ care avea să ne transporte peste o mie de kilometri, rapid și comod. Eu l-am perceput însă ca pe un aparat zgomotos, menit nu doar să zboare, ci mai ales să provoace greață și dureri de urechi.
Peste ceva ani, am zburat de la Baia Mare la București. Urcînd pe scara avionului am observat un petic pe fuselaj. Un triunghi de tablă prins cu nituri, ușor înnegrit pe la margini. Atunci am realizat că la cursele interne se zbura la soartă, cum s-ar zice. Noroc cu fata care s-a nimerit lîngă mine, care m-a ținut tot drumul de vorbă și m-a făcut să uit de petic. (Nu mi-a trecut prin cap să-i arăt de sus norii, cum a încercat Alex. Ștefănescu să-i arate franțuzoaicei.)
Altă dată, mă întorceam de la Cluj la București, după o întîlnire extrem de tulburătoare. Mă îngrozea ideea că aveam să stau ore în șir prizonier într-un compartiment de tren, cu propriile-mi gînduri rele. Și cum în cale mi-a ieșit o agenție Tarom, am intrat și am aflat că aveam o cursă foarte curînd. Foarte bine, mi-am zis, mai ales că avioanele mai și cad…
A venit Revoluția și am putut să zbor și pînă în America. Pe atunci era o cursă directă București – New York. La ducere, după ce am urmărit „harta” Europei de sus, ajuns deasupra oceanului m-am întins pe toate cele trei locuri din jurul meu, care erau goale, și am adormit. Cînd m-am trezit, am constatat că oblonul hubloului fusese tras ca să nu mă deranjeze lumina și că fusesem învelit cu o pătură. Ce servicii, ce stewardese...
La întoarcere însă, am avut parte de altceva. Fusese o eclipsă parțială de soare și apoi o furtună puternică provocată, poate, de diferențele bruște de temperatură induse de eclipsă. Avionul n-a ocolit destul zona turbulențelor și, la un moment dat, pilotul ne-a spus că e obligatoriu să ne punem centurile. Niște tăvi cu mîncare n-au apucat să mai fie strînse, iar cînd au început zguduielile, am văzut că tava mea era atrasă de tavan. Se lipise de el. M-aș fi dus cu siguranță după ea dacă n-aș fi avut centura. Vocea calmă a pilotului m-a făcut să nu-mi fie frică. Cu acea ocazie am aflat însă și cît de tare pot zbiera unele femei.
O altă poveste a fost cînd deja apăruseră low-cost-urile. Era o firmă italienească, se numea My Air. La plecare, pilotul a apărut țanțoș, însoțit de stewardese, ca un mare chirurg urmat de un grup de asistente. Purta ochelari de soare tip Steve McQueen, dar avea părul brunet și dat cu multă briantină. De atunci, n-am mai pomenit o decolare așa de rapidă și de impetuoasă, care i-a smuls unui mucalit din fața mea exclamația: „Băi, Fittipaldi, vezi că asta nu-i Fiat!”. La întoarcere (de la Paris), avionul nici n-a mai venit să ne ia, cursa a fost anulată. Respectiva firmă a dat faliment.
În sfîrșit, de neuitat a fost un zbor la Madrid. Părea că se urcaseră toți pasagerii, iar locul din stînga mea, de lîngă culoar, era liber. Mă bucuram că voi avea spațiu. Deodată însă, în deschizătura dinspre cabina piloților s-a făcut întuneric. Intrase un individ care obtura lumina. Înainta greu pe culoar, dînd impresia că se chinuia să-și stăpînească mișcările divergente ale diverselor părți tremurînde ale corpului. Parcă era filmat cu încetinitorul. Am aruncat repede o privire în spate și am constatat ușurat că mai erau destule locuri libere pe care ar fi putut să se așeze. Dar provocarea pe orizontală s-a oprit în dreptul meu și, cu o mișcare destul de bruscă, s-a înfipt între cotierele scaunului din stînga mea. Bineînțeles că o bună parte s-a revărsat ca o plastilină și peste spațiul care trebuia să fie al meu. M-am simțit pur și simplu astupat. Pînă și voința mi-a fost blocată, așa încît am renunțat și la orice tentativă de a-l da la o parte și de a mă refugia pe un alt loc liber. Cum-necum, am suportat drumul destul de lung pînă la Madrid, închipuindu-mi că aveam de bifat un exercițiu anticlaustrofobic.
După o săptămînă, la zborul de înapoiere, stăteam pe același loc din mijloc. Și tot așa, spre sfîrșitul îmbarcării, speram că scaunul de la margine va rămîne liber. Deschizătura dinspre cabina piloților s-a întunecat din nou. Știam bine ce urma. Se întîmpla la fel, dar cu alt individ. Tot drumul am încercat să-mi dau seama cît diferea față de primul.
