Vodca Stalinskaya şi minerul dandy

Vedeam, aşadar, săptămîna trecută care sînt gusturile în materie de pui şi puicuţe ale faimoşilor eroi de telenovelă politico-latino Fidel Castro şi Che Guevara şi mai ales încercam să sugerez cît de nepotrivită este, în România, folosirea efigiei celui din urmă - fie într-un restaurant, pe un menu precum cel pe care-l aminteam, fie la reuniunea tineretului unui partid, unde domnii şi domnişoarele Goe ale stîngii june româneşti nu-şi leagă numele de poza lui Marx (măcar ar avea o logică), ci de cea a lui Che, aşa cum făceau hippioţii, pacifiştii, anticapitaliştii şi, bref, fumătorii de iarbă anti-sistem din Occidentul anilor '60-'70. Spun ziarele că, tot acolo, veteranii şi juniorii aceluiaşi partid s-au împărţit în două echipe de fotbal şi s-au întrecut în joacă - după cum tot în joacă şi-au numit echipele Lokomotiv (una) şi Steaua Roşie (ailaltă). Dacă asta s-ar întîmpla în Norvegia, Islanda sau Liechtenstein, mai treacă-meargă - fericiţi cei săraci cu duhul într-ale socialismului real. În schimb, să faci paradă cu stele roşii şi mutra lui Che pe fond sîngeriu într-o ţară în care comunismul a minţit şi a ucis cît cuprinde, mi se pare a fi una dintre acele necuviinţe de care sînt capabili numai ipocriţii de carieră. Veţi spune că apariţia lui Che pe tricourile tinere ale social-democraţiei autohtone e mai curînd o chestie de moft decît una de doctrină - aşa cum au apărut vrăjitoarele de Halloween, ţiitoarele din Playboy sau ţigareta Marlboro făcută din tutunul fostelor Snagov, tot aşa era normal să apară pe străzi sau piepturi şi poza lui Che. În fond, aşa cum comuniştii noştri, chit c-au stat la putere 40 de ani, n-au reuşit să citească trei pagini din Marx una după alta, e cu totul normal ca şi post-comuniştii ce i-au moştenit să fie mai curînd pasionaţi de colecţii de ceasuri de lux decît de colecţia New Left Review şi să nu vadă diferenţa - să zicem - între Lenin şi Karl Liebknecht. De fapt, există totuşi o selectivitate în ipocrizia stîngii: mie nu mi-e foarte clar de ce toţi goşiştii se uită fascinaţi în gura lui Che, dar nimeni nu se întreabă ce mînca, ce bea sau ce visa Rosa Luxemburg! Adevărul este că - tot după o modă occidentală - retro-comunismul pare a fi o marcă ce vinde bine produsele. Nu mă refer aici neapărat la acel insolit incident aflat încă în curs în Ungaria - unde acţionarii individuali ai concernului Brau Union au cerut scoaterea stelei roşii de pe logo -ul berii Heineken (chiar aşa: dvs. aţi observat ce steluţă roşie de toată frumuseţea poartă această bere deasupra numelui?) din moment ce Codul civil maghiar interzice reprezentarea însemnelor şi a simbolurilor comuniste şi fasciste. Ci la faptul că, la capitolul cvasi-brand-urilor comerciale, comunismul pare cel mai de succes dintre totalitarisme: aşa se explică de ce există vodcă Stalinskaya, dar nu există vermut Mussolini, de ce formula Gusta la Revolución face reclamă la orice - de la tequila la hamburgeri sau telefoane mobile - şi de ce pari cool dacă lipeşti pe maşina decapotabilă un abţibild pe care scrie KGB, în timp ce rişti amenzi dacă-ţi lipeşti, tot acolo, unul cu SS. Din Stockholm la Melbourne poţi flirta în discoteci pe ritmuri de El comandante Che Guevara sau Bandiera Rossa, la Bucureşti poţi face reclamă la ciocolată folosindu-te de Ceauşescu, după cum la Moscova, de fiecare 1 Mai, poţi agita în voie mustaţa din tablou a lui Stalin. Cum spuneam: steluţe roşii vezi pe unde nu te-aştepţi - pe basca din posterele cu Che, pe reclame la bere, pe firme sportive etc.; imaginaţi-vă ce scandal s-ar naşte dacă cineva ar avea ideea să scoată pe piaţă nişte biscuiţi cu o cruce încîrligată pe ei. De fapt, este vorba de unul şi acelaşi fenomen: în rememorarea celor mai criminale totalitarisme ale secolului trecut, balanţa este încă ruptă. Din motive diverse, comunismul este cauţionat, cu largheţe, cu o anumită candoare - drept care "este de înţeles" că a dorit să facă mult bine şi a reuşit atît de mult rău. Mereu îşi va aduce aminte cineva de tinereţile lui Kurt Waldheim, în timp ce tinereţea lui Joschka Fischer - pe cînd era troţkist şi dădea cu piatra-n poliţia germană - este iertată (după cum e iertată şi juneţea unui sfert dintre parlamentarii occidentali de azi, care-or fi fost şi ei troţkişti, anarhişti, maoişti, pacifişti pe banii Moscovei sau - cum spuneam - fumători de iarbă anti-sistem). Asta fiind situaţia, devine dintr-o dată de înţeles de ce, proaspăt ieşit din închisoare, după ce şi-a tras costum italian, prietenă nouă, vacanţă la patru stele, specializare sindicală la Paris, vilă la marginea Timişoarei, ochelari de firmă, pantofi cu scîrţ şi frizură dandy, Miron Cozma va înfiinţa un nou partid. Unul "muncitoresc", desigur. Aşa că hai, băieţi, mai înghesuiţi-vă puţin, acolo, la stînga - iată c-a mai apărut unul!