Vita mov ce bea martini

în Logan şi-n Lamborghini O plimbare pe Calea Victoriei, de la Dîmboviţa spre Guvern; prima concluzie pe care oricine o poate căpăta este inconstanţa întru monumental a edililor noştri, din veac. Dincolo de clădiri şi faţade - unele impresionante, altele jenante -, dincolo de virtuozităţi şi improvizaţii arhitectonice, mai sînt şi ceva detalii horticole: copacii arterei, un haos total. Cu una-două excepţii, nu pare ca vreunul dintre arbori să fi fost realmente plantat. Ce-a crescut, a crescut la întîmplare. Nimic din coroanele premeditate ale altor capitale, nimic similar teilor berlinezi sau castanilor parizieni - struniţi şi tunşi în fiece iarnă. Pentru un neam ce invocă frunza verde în optzeci la sută dintre cîntece sale populare, românii par a fi nebănuit de indiferenţi la ce pomi le cresc în preajmă, în spaţiile publice. Ceea ce surprinde - sau ceea ce este, dimpotrivă, cel mai sugestiv - e că pe Calea Victoriei vezi mai cu seamă duzi, corcoduşi şi specia facil-crescătoare a unor tecari cu lemn urît mirositor. Cu ceva ani în urmă, cînd am spus - acoperit de realitate - că în curtea Academiei cresc mai mulţi corcoduşi decît stejari, le-am devenit brusc simpatic celor ce-şi imaginau că bat sus, la Eugen Simion. Nici măcar. Boschetăria de acolo e comună oricărui parc bucureştean, oricărui spaţiu verde dintre blocuri. Pe lîngă arborii plantaţi vreodată cu o oarecare noimă, la noi răsar prea frecvent verdeţuri dintr-un sîmbur scăpat din cioc de pasăre. Rudă mai necioplită (!) a prunului, corcoduşul e de neevitat; îl rupi, îl jupoi, tai într-un loc şi creşte lăstărişul în partea cealaltă, poţi să intri cu Dacia 1300 peste el şi să-l culci la pămînt cît e fraged etc.; mă întreb dacă nu cumva chiar el este simbolul chinuitei dar lungii noastre istorii! Precum natura, aşa şi cultura; haosul horticol a căpătat pereche. Nu vreau să jignesc pe nimeni, n-am pregătire în domeniu, doar îmi dau cu părerea (ceva mai clasică). În cartierul Pantelimon, fac senzaţie încă lalelele din inox ridicate şi ofilite în oţelul lor încă de la bun început. La intersecţia Căii Moşilor cu Eminescu, o fîntînă de marmură cu ceva jeturi aminteşte frapant - ei, da! - de un pisoar public*. În Piaţa Universităţii, făcînd pereche cu calul lui Mihai Viteazul şi cu dascălii neamului, pe locul fostei statui a paşoptistului Brătianu, un facil orologiu debordînd de corectitudine politică numără, cică, zilele - cîte mai sînt pînă pe 1 ianuarie 2007, vezi Doamne, UE, chestii, integrare. Apoteoza se petrece în Piaţa Revoluţiei. Unde altădată era statuia ecvestră a lui Carol I, lucrată de Mestrovici şi vandalizată de comunişti după 1948, acum e o parcare de maşini, democratică, în care au loc şi popularul Logan, şi aristocratica Lamborghini. În schimb, în perimetru au apărut, prin ani, tot felul de arătări: chiar în uşa Senatului, un monument al eroilor din decembrie '89, asemănător cu o rampă de lansare a aeromodelelor de la Casa Pionierilor; lîngă Kretzulescu, mai clasicul bust al lui Coposu, suficient de înalt încît pe soclu să mai vezi din cînd în cînd lipite afişe cu Pierdut cîine aflat sub tratament, bună recompensă, răspunde la numele...; peste drum, un Maniu abia recognoscibil, straniu vînturat de o palmă şi care pare mai chinuit în bronz decît a fost vreodată în viaţă; şi, în fine, bijuteria coroanei republicane, nou apărutul zvînc erectil de marmură albă cu o chestie maronie în vîrf, tînăr şi deja plin de enigme: unii spun că ar fi dedicat eroilor noştri, deşi pare un defazat hommage către Gagarin; ba ai zice că e o căpăţînă trasă în ţeapă din panoplia lui Pol Pot, ba un cartof pus la copt ciobăneşte, ba - ceea ce eu cred, mai degrabă - o măslină pe scobitoare, pe cale de-a plonja într-un pahar cu martini contrafăcut, la a cărui notă de plată, n-aveţi grijă, am scos cu toţii bani. De unde că şi-aşa nu prea aveam monumente, bine că ne-am pricopsit cu unele atît de încriptate, absconse şi obsesiv falusoidale încît eşti obligat să priveşti cu nostalgie spre lupoaica romană ce tocmai a întors spatele ASE-ului, ca un reproş al tuturor mamelor cu doi copii la adresa finanţiştilor tranziţiei. Şi-aici doream s-ajung: nici nu s-a ascuns bine lupoaica la Romană, că pe străzi au şi apărut cele mai noi monumente - vacile roz, mov, bleu şi verzi. Era şi timpul. Văzusem una, mai an, într-un aeroport străin, într-un decor lustruit farmaceutic de nichel şi sticlă ce-o făcea simpatică. La noi, înainte de-a fi cool, vita e doar prăfuită. Dar are un mare merit - măcar aşa capătă o noimă smocurile de iarbă şi buruieni urbane ce cresc la rădăcina fiecărei case, a fiecărui gard. ______________ * Subscriu la perplexitatea de bun-simţ a Gabrielei Lupu, "Monumentele penale ale Bucureştiului", în Cotidianul, 25 iulie a.c.