Vincent
Ce multe spune acest nume... unic! Eram în clasele primare cînd profesoara de desen ne-a arătat un autoportret al său dintr-un album și ne-a dat drept temă să încercăm să-l copiem pe blocurile noastre de desen, cu pasteluri colorate. Să-l copiem??!! Mi-aduc aminte că am simțit atunci ceva neobișnuit privind portretul. Chiar și dintr-o biată reproducere pe hîrtie răzbătea o forță de iradiere considerabilă.
Cîțiva ani mai tîrziu, am fost cu mama într-o excursie în Uniunea Sovietică. Am mai povestit cum, la un moment dat, la Moscova, ne-am desprins de grupul de excursioniști, ceea ce nu era prea simplu în vremurile acelea, și ne-am dus pe cont propriu la Muzeul Pușkin. Mama știa ea că acolo erau expuse cîteva picturi ale lui Van Gogh. Ajunși în sala cu pricina, a exclamat dintr-odată, bucuroasă de confirmare: „Ia uite-l!“. Și aproape că m-a forțat să stau și să privesc „Via roșie“ timp de minute bune. Mi-a explicat cum, uneori, pictorul punea vopseaua pe pînză cu cuțitul. Ce nebunie... Nu mai știu cînd am aflat că „Via roșie“ a fost singura pictură în ulei a lui Van Gogh care i s-a vîndut în timpul vieții. Astăzi, cînd o văd reprodusă pe undeva, tresar. Doar am stat atunci nemișcat în fața ei cel puțin un sfert de oră. Deși nu prea înțelegeam care-i chestia, mama mi-a spus că așa ceva e de ținut minte. Am ținut minte. Ba chiar aș spune că undeva în mine s-a cuibărit definitiv o fascinație pentru Van Gogh. Vreo douăzeci de ani mai tîrziu, cînd am fost pentru prima oară la Musée D’Orsay, în sala unde erau expuse picturile lui, am amuțit. Venea după săli întregi cu mulți alți impresioniști celebri. Era ca o încununare a tot ce văzusem. Numai că francezii, patrioți, au considerat că era cazul ca în ultima sală din acel sector să-l pună pe al lor Cézanne. Ei bine, trebuie să spun că, după Van Gogh, Cézanne, cît o fi el de mare, mi s-a părut de neprivit. Culorile lui păreau diluate, ca la blugii prespălați, era ca un ceai de mușețel după o beție cu absint. Poate că între timp aranjamentul acela s-o mai fi schimbat, spre binele lui Cézanne.
De curînd am citit că, la un moment dat, cei doi s-au întîlnit la Paris. Cézanne, mai bătrîn cu 14 ani și mai cunoscut decît Van Gogh cel care se zbătea în anonimat (cum, de altfel, a făcut-o întreaga viață), i-a studiat atent cîteva pînze și apoi a exclamat dînd din cap: „Sincer vorbind, dumneata faci o pictură de nebun!“. Nebun, da, dar ce nebun! Unul care a reușit să biruie orice aparențe, care a căutat adevărul, aruncîndu-se în hăurile frămîntate ale universului.
Colosala sa putere de expresie își are cu siguranță baza nu doar în talentul de geniu, ci și în acea capacitate de a trăi arta pînă la ultimele consecințe, adică pînă la a mînca, la propriu, culoarea din tuburi și pînă la sinucidere.
S-a vorbit mult și despre boala lui Van Gogh. Pe pagina de Wikipedia în română care îi este consacrată, chiar în primul paragraf apare formularea „a suferit de boli mintale, care la vîrsta de 37 ani l-au dus la sinucidere“. Ca într-o descriere de la știrile de la ora cinci, despre nea Gogu. În pasionanta biografie pe care a scris-o, Henri Perruchot a combătut astfel de raportări la persoana lui Van Gogh: „Ceea ce a condiționat geniul lui Van Gogh a condiționat toate accidentele din viața sa și i-a condiționat și nebunia. Nu trebuie să se vorbească de Vincent ca de un bolnav oarecare (...). Cazul lui Van Gogh nu poate fi socotit numai un caz medical, după cum nici nu este numai un caz estetic. Este mai cu seamă cazul unui om, atras fără scăpare de o imensă chemare mistică, ce vrea să pășească și care pășește, într-un iureș nebunesc, dincolo de hotarele umanului. Cazul său este cel al tuturor marilor mistici, al tuturor eroilor Cunoașterii. Fiind astfel, iese din cadrul obișnuitelor măsuri de apreciere și nici nu se poate altfel“. Perruchot îl citează și pe dramaturgul Arthur Adamov, care spunea că, în cazul lui Van Gogh, „patologia nu explică nimic“.
Dar ce-i scria însuși pictorul fratelui său Theo, în urmă cu 140 de ani? „Ce sînt eu în ochii celor mai mulți oameni? O nulitate, un smintit sau un sucit, unul care n-are și nu va dobîndi nicicînd o situație în societate, pe scurt, ceva mai puțin decît nimic. Bine, să presupunem că acesta-i adevărul; dar în acest caz, aș vrea să arăt prin opera mea ce se ascunde în inima unui astfel de zănatec, unei astfel de nulități“.
Săptămîna trecută, o pictură a lui Van Gogh, furată de naziști și reapărută, a fost vîndută cu aproape 36 de milioane de dolari, un nou record pentru o acuarelă pe hîrtie de-a lui.
Cum vedem, astăzi Van Gogh nu doar că se vinde bine dar e și de-a dreptul popular, deja există tricouri și sacoșe imprimate cu „Noapte înstelată“ sau cu floarea-soarelui pictată de el. Acum se și reinterpretează totul, chiar și faimosul moment al tăierii urechii. Cică i-ar fi tăiat-o Gauguin. Pentru unii contemporani, „Vincent“ e cool, pentru alții e tipul clasic al geniului neînțeles, unii sînt interesați de povestea tumultuoasă a vieții lui, alții sînt atrași de ceea ce-și închipuie a fi tot felul de taine încă nedeslușite și de scenarii legate de existența sa (ce-a fost cu urechea tăiată, cine l-a omorît de fapt etc.).
Mie mi se pare că el a dus pictura dincolo de granițele ei posibile. Atît de departe, că uneori mi se face chiar frică s-o privesc. La fel ca atunci cînd ascult ultimele cvartete de coarde ale lui Beethoven.
