Viaţa pe hîrtie

Lois Fernandez, o scriitoare spaniolă, are cinci biografii care stau mărturie vieţii ei. Pe întîiul său biograf l-a pregătit pe cînd era încă la colegiu, în Sevilla. După ce primul său volum de poezii autobiografice a fost publicat şi a cîştigat numerose şi prestigioase premii, a murit înecată în Catalonia, lăsînd în urmă-i un bilet de adio bizar. Unul dintre colegii săi de clasă, poet încă nepublicat, a profitat de aşa şansă şi s-a apucat să-i povestească viaţa, atît pentru că nu era cine ştie ce lungă, dar şi pentru că o cunoscuse personal timp de patru ani. Dintotdeauna voise să se culce cu ea pentru că, în afara faptului că era talentată, Lois era o frumuseţe mediteraneană toridă cu ochii ca aluna şi o siluetă care putea incita cele mai adînci ay-uri de care ar putea fi capabil un spaniol. În biografia lui, autorul, Carlos Maria Seguin, a reparat subtil stînjenitoarea greşeală de a nu fi reuşit niciodată să se culce cu Lois, insinuînd că ar fi făcut-o. Pasajul cu pricina este un exemplu grăitor despre prefăcătoria meşteşugului scrierii autobiografice. Carlos povesteşte o băută, într-o seară, la o întîlnire a unui club literar, o seară plină de nume de oameni şi locuri, de date despre starea vremii şi descrieri precise ale hainelor fiecăruia. Gaşca voioasă de tineri scriitori bîntuie din bar în bar înainte de a sfîrşi în apartamentele unui student cu dare de mînă, de care are grijă, în lipsa acestuia, Carlos Maria. Petrecăreţii se împuţinează unul cîte unul, fie plecînd împleticindu-se, fie prăbuşindu-se care pe unde apucă, pe covoarele marocane ţesute de mînă. În cele din urmă, cei doi poeţi rămîn singuri, sprijinindu-se, beţi cui, spate-n spate în faţa jarului muribund din şemineul în stil Cordoba şi atunci intervine celebra frază: "Încă recitînd din memorie frînturi din versurile celuilalt, au recunoscut simultan prezenţa Dorinţei, stînd mută într-unul din colţurile camerei, între două ferestre ogivale". Scena se termină aici, dar ne putem lesne imagina (de fapt, sîntem împinşi să ne imaginăm) cît de neajutorate s-au simţit acele trupuri tinere sub privirea nestrămutată a neabătutului martor. Carlos Maria Seguin a primit o porţie consistentă de atenţie pentru portretul cvasi-intim al lui Lois Fernandez, iar cartea lui s-a vîndut în mult mai multe exemplare decît volumul, premiat, dar subţirel, de versuri al lui Lois. Problema e că Lois s-a întors la viaţă ca şi întrupată din spuma mării şi l-a luat peste picior pe tînărul biograf, pretinzînd, printre altele, că toate hîrtiile pe care le-a lăsat în urmă au fost într-adins fabricate pentru a-l pune în încurcătură pe eventualul biograf. Chiar şi poeziile sale au fost scrise cu acest gînd în minte. Mai mult, Lois era, de fapt, Luis, un bărbat de 28 de ani, şi deloc o frumuseţe feminină toropitoare. Carlos Maria Seguin ar fi trebuit să se arunce în mare, dar în loc de asta şi-a luat o slujbă umilă de profesor în provincie şi nu s-a mai auzit de el niciodată. Luis Fernandez, acum la cîrma propriei vieţi, scrise un nou volum de nuvele, bine primit, dar nepremiat. Establishment-ul criticii nu a găsit jocul deloc amuzant, fiind el compus din biografi sau viitori biografi, sau din scriitori care scriau cu mintea la un viitor biograf. Fernandez s-a "sinucis" a doua oară şi a mai tras pe sfoară un biograf. Cînd a ieşit din nou la lumină, de data asta în chip de arăboaică numită Fatima Lois, a declarat, cu o replică ce avea să devină celebră, că a-ţi bate joc de un biograf este floare la ureche, ca şi cum ai împuşca un peşte într-un butoi, echivalentul arab al expresiei fiind "a prinde muşte cu o cămilă". În cursul celor optzeci de ani productivi în care a scris opere literare din ce în ce mai obscure, Fernandez (el sau ea a păstrat mereu acest nume) s-a mai sinucis de şase ori, lăsînd în urmă bilete de adio din ce în ce mai lungi care au devenit, în cele din urmă, cele mai cunoscute opere literare ale lui/ei. Cel puţin, acesta este consensul critic la care s-a ajuns în ultima lui/ei biografie întocmită de un profesor care a exhumat cadavrul şi a cerut o analiză a ADN-ului, întocmai ca în cazurile nerezolvate de crimă. Această din urmă biografie s-a vîndut în mai multe exemplare decît toate operele lui Fernandez, a ajuns la cea de-a opta ediţie în Spania, a fost tradusă în mai multe limbi şi a cîştigat importante premii. Autorul, Pistil (un singur nume, ca starurile rock), este o voce şi un chip cunoscut în radiourile şi televiziunile din Spania. În 2005, Pistil a primit prestigiosul Premiu Helix şi a devenit primul biograf nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură. traducere de Ioana AVĂDANI