Viața obișnuită

Are niște ochi mari și albaștri cu care își privește interlocutorii cu atenție. Deși nu pare să aibă cine știe ce studii, se vede că din trecerea prin viață a rămas cu destule învățături. N-a trăit deloc pe roze, dar la 85 de ani e încă vioaie și nelipsită de o oarecare cochetărie. Își povestește viața cu o simplitate cuceritoare:

„Dragii mei, să știți că am avut un om bun. A fost șofer de camion și făcea curse prin toată țara. Pe unde n-a umblat? Era om vesel și aducea banii acasă. Dar Domnul mi l-a luat la numai 61 de ani. N-a mîncat pensie deloc, săracul. S-a dus... ca și cum nici n-ar fi fost. Și de-atunci eu trăiesc așa, singură-singurică. Nu mă plîng totuși, mă descurc, încerc să o scot la capăt cu ce mi s-a dat. Mă am bine cu preoții de la biserica de aici, ei sînt tineri și mi-aduc mereu aminte ce le-am spus eu odată, că am contract cu Ăl de Sus pentru o sută de ani. Atîta vreau să trăiesc. În fiecare dimineață, după ce mă scol, fac gimnastică, fac așa... din mîini și din picioare. Seara mănînc pe la ora cinci, aia e ultima masă, și pe urmă ies la plimbare. Dau ocol așa, pe bulevard, și mă întorc pe la schele, prin sud, pe acolo. Iau aer așa, în fiecare zi. Seara deschid televizorul să mai aud ceva vorbă, să mai văd niște oameni că trăncănesc ceva pe ecran, ca să nu-mi fie urît. Am și o carte de rugăciuni, uite asta, din care mai citesc uneori. Și tot seara, nu mai mănînc, dar beau un ceai cu o felie de lămîie. Cică face bine. Înainte, cînd eram mai tînără, eram grasă, nici nu vă închipuiți cît. Uitați-vă aici, în poza asta. Eu eram, vă vine să credeți? Dar, cu vîrsta, am început să mănînc tot mai puțin. Cică fac economie (rîde). Nu mai am poftă, chiar dacă-mi pui mai mult în farfurie, las acolo, nu pot.

Am și un băiat, dar vine cam rar pe la mine. Eu îl tot dăscălesc și-i spun să treacă mai des, să vadă măcar dacă mai trăiesc, dacă n-am murit cumva. I-am spus că, dacă mi-e rău, să nu mă ducă la spital, ferească Sfîntu’, că poate mă iau la ăia cu COVID și nu mă mai vede. Mă înmormîntează cu două persoane sau cine știe cum. I-am spus că vreau să mor aici, în casă. Să mă ducă la biserică, nu la capela de la cimitir, că acolo-i jale. La biserică, aici, unde mă știu și preoții și-or să facă toate cele cuvenite. El se plînge că le are pe ale lui, griji, familie și că nu poate să vină mereu pe la mine.

Au luat o fată în grijă de mică, de la doi ani, n-au știut că-i bolnavă. Au descoperit prea tîrziu, cînd nu mai aveau ce face. Se dă cu capul de pereți, face urît, se leagănă singură. Acum a împlinit 18 ani și vor s-o dea înapoi pe lîngă familia ei, că știu a cui e. Să vedem, că și ăia sînt niște prăpădiți și niște bețivi, vai de lume. Fiu-meu și noră-mea au ținut-o fiindcă le-a adus niște bani. De fapt, de aia au și luat-o, pentru bani. Dar nebuna i-a smintit și pe ei. Știți cum e, cînd trăiești în casă cu un om, așa, bolnav, te molipsești și tu. De cînd au luat-o, n-au mai avut viață normală. Ce le-o fi trebuit, nu știu. Și nici mie nu-mi vine să mă duc pe la ei, s-o văd pe fata aia. Nu suport.

Cu nepoții mei naturali e altceva, că nu v-am spus poate, am și trei nepoți, mai mari decît fata aia. Toți trei băieți, că fiu-meu a tot vrut să facă o fată și au ieșit numai băieți. Ei, în schimb, nepoții mei, au numai fete, doi dintre ei, că celălalt nu-i însurat. O fată de un an, alta de trei și una de cinci luni. Eu, cum ar veni, le sînt străbunică. Uite, am aici poze cu ele. Dar nu-i văd nici pe nepoți și nici pe ele decît foarte rar, că trăiesc toți în Spania. S-au dus acolo să muncească. Lucrează, știți cum e... ce se găsește. Prost e că n-au nici unul carte de muncă, sînt plătiți la negru. La pensie nu știu ce-o să se facă, dar oricum cîștigă mai bine acolo. Cel mare și-a făcut casă aici, pe Gheorghe Doja, are și o curte... să le tot ajungă. Cu un salariu din România n-ar fi putut să facă așa ceva. E totuși o realizare. Și-a făcut-o singur și e și cu etaj. Le-am zis să-mi facă și mie apartamentul ăsta mai frumos. Uite, e scorojit peste tot și e așa de cînd trăia soțul meu, de atunci nu s-a mai făcut nimic, mobila și tot ce vedeți aici e dinainte de Revoluție. Le-am spus că tot lor le rămîne și să-l facă de acum, să mă mai bucur și eu de el, cît oi mai trăi. Mi-au răspuns că ei dărîmă tot, că schimbă tot, că-l fac așa cum știu ei din Spania. Adică nu-l pot renova cu mine în el, n-aș mai putea să stau aici cînd vor lucra. Nu știu ce să înțeleg din asta. Aștept și sper să le vină odată gîndul cel bun, că n-am ce face altceva (zîmbește cu împăcare).

Vă spun că am ajuns la vîrsta asta și sînt sănătoasă, nu mă doare nimic, mă descurc, la anii ăștia. Să știți că n-am dorit niciodată răul nimănui și n-am făcut niciodată rău nimănui. Am încercat să mă înțeleg cu toată lumea. Cînd n-am putut... m-am dat la o parte, că fără înțelegere nu-i bine. Și uite că Dumnezeu m-a ajutat să ajung pînă aici. Preotul spune că ăsta e un dar. Acuma cred că v-am spus ce era mai important, n-am avut secrete cu dumneavoastră. Și ce secrete să am eu?”