Vandalism subvenționat
Cine distruge clădirile istorice? Într-un pamflet din 1825, Victor Hugo – care spunea despre el însuși că era poète par aspiration, archéologue par sympathie – acuză trei categorii. În prima sînt revoluționarii antireligioși. Nu trebuie să vezi ruinele celebrei abații benedictine din Cluny, distruse în 1790, ca să-i dai dreptate; cu toate bisericile bucureștene demolate de comuniști se putea face un muzeu al raiului. În a doua sînt speculatorii imobiliari. Menținerea în paragină a unei clădiri istorice pînă cînd e gata să fie vîndută pe nimic cui trebuie, sau înlocuită cu ce trebuie, e o artă despre care Hugo avea o oarecare idee fără să fi vizitat cazinoul din Constanța. A treia categorie e poate ceva mai neașteptată – restauratorii. Și am văzut destule monumente antice în care restaurările recente n-au fost decît o aplicare vajnică de ciment.
Hugo observă în continuare cum, în vreme ce arheologii francezi caută artă veche în Mesopotamia, biserici ruinate din Franța sînt cumpărate de englezi la kilogram și duse în muzee, birocrația franceză funcționînd cam ca otomanii care vindeau englezilor monumentele din Grecia ocupată (cazul frizei Parthenonului decupate de lordul Elgin). Cînd scrie articolul ăsta, autorul de mai tîrziu al Mizerabililor e foarte tînăr (23 de ani), dar destul de cunoscut, mai ales ca poet. Poeții erau mai visători pe vremea aia decît sînt acum, dar asta nu-l împiedică pe Hugo să zică, nu foarte diafan, despre cei care distrug monumente istorice că sînt „prea idioți ca să înțeleagă că sînt barbari“.
Mai trec șapte ani și Hugo revine cu un pamflet și mai dur. „Război demolatorilor“ e un text clasic pentru cei care se ocupă cu protecția patrimoniului. „Avem 44.000 de legi cu care nu știm ce să facem, 44.000 de legi din care dacă sînt 10 bune. […] Iar pentru o lege a monumentelor […] nu avem timp.“ De data asta, autoritatea lui e cu totul alta, pentru că tocmai a publicat Notre-Dame de Paris. De altfel, o consecință secundară a succesului acestui roman e trezirea interesului public pentru arhitectura gotică (pe lîngă cea renascentistă), și o bruscă și binevenită jenă a primăriei pariziene față de starea proastă a catedralei, în fața căreia se adună acum de zece ori mai mulți turiști. Fraza-cheie din Guerre aux démolisseurs e că nu există vreun oraș sau orășel în care nu să se pregătească/înceapă/încheie distrugerea unei clădiri istorice, prin grija autorităților centrale, locale sau a persoanelor private.
După revoluție (de data asta nu mai e vorba de cea din 1789, ci de cea din 1830), puterea a trecut, spune Hugo, de la oameni care nu știau să scrie la oameni care nu știu să citească și care, pînă să capete ceva știință de carte, se îndeletnicesc cu guvernatul. Unul din nenumăratele exemple pe care le dă este din Laon. Acolo consiliul municipal votează demolarea turnului lui Ludovic al IV-lea (Louis d’Outremer, secolul X) pentru lărgirea pieței. Pentru asta se angajează o firmă plătită cu o sumă mai mare decît ar fi costat cumpărarea unei clădiri oarecare din aceeași piață. Hugo citează toată povestea dintr-o scrisoare oficială trimisă lui din Laon (scrisoare din care dacă nu ne-ar aminti că a lăsat deoparte toate frazele magnifice în care era lăudat, n-ar fi, totuși, el însuși). Vedem destul de clar în fața ochilor mutrele acestor membri din consiliul municipal, de care Hugo spune că sînt ca scoase din Rabelais sau din Hogarth. (De ce nu din Daumier, exemplul perfect și, s-ar zice, mult mai la îndemînă? – probabil pentru că, în anul publicării pamfletului, Daumier face pușcărie din cauza felului în care l-a caricaturizat pe Ludovic-Filip de Orléans ca Gargantua, în vreme ce Hugo va fi făcut pair mai tîrziu de același rege.)
Ce contează, aici, e protestul lui Hugo, deloc de la sine înțeles atunci, împotriva distrugerii monumentelor istorice. Turnul din Laon, în curs de demolare, spune mai departe pamfletul din Revue des Deux Mondes, e mai acoperit de schele și frînghii decît la un asediu al englezilor. Cetății i s-a furat coroana, și tot ea plătește hoțul. Retorica e, normal, a vremii, dar mesajul e universal. După o listă întreagă de exemple similare, Hugo dă acestui fenomen numele de „vandalism subvenționat“.
Ultimul episod din relația lui Hugo cu arheologia e o scurtă scrisoare a lui, din 1883, către președintele consiliului municipal al Parisului. Scrisoarea asta a salvat de la distrugere amfiteatrul roman din Paris (așa-numitele Arènes de Lutèce). O nouă stradă urma să treacă exact prin amfiteatru, legînd Rue Monge de Rue Linné (și îmbogățind pe cei care, cu un uimitor fler imobiliar, tocmai cumpăraseră terenurile și clădirile-cheie), dar n-a mai trecut.
Citîndu-l pe Hugo din 1825 și schimbînd doar numele țării, s-ar putea spune simplu: nu mai demolați România. Iar pentru că, în 1832, spunea că în loc de vandalism subvenționat e nevoie de protecție legală și de restaurare „cu grijă, inteligență și sobrietate“, aș adăuga: și de Ambulanța pentru monumente și alte inițiative asemănătoare.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.
Foto: Catedrala Notre-Dame, wikimedia commons
