Valea cu răcoare
Cînd a venit frontul rece, lumina soarelui şedea pe frunze de parcă Toamna era aici, după colţ. O pasăre complet dezinformată a dus vestea şi alte păsări aiurite i-au răspuns, răspîndind zvonul cel greşit. Cu o noapte înainte veniseră liliecii şi făcuseră parada modei pe fundalul cerului la amurg. Sîntem lilieci, spuneau fără ocoliş, sînt milioane ca noi în peşteri, Stăpîne, şi acum o să purcedem la mîncat insecte. Alunecară pe deasupra acoperişului şi înfulecară de şaizeci de mii de ori greutatea proprie în insecte. Aplauze tăcute veniră din partea mamiferelor mici şi mari care populează valea. Valea cu pereţi stîncoşi pe care stă cocoţat adăpostul meu este un excelent conductor de sunete, deci şi de ştiri. Cea mai măruntă frîntură de prostie se transmite dintr-o păsăruică în alta. De obicei, despre bani. Cînd a venit furtuna aia cu tunete şi fulgere, înaintea frontului rece, întreaga vale a fost cuprinsă de o tăcere de mormînt. Gîzele au dispărut într-o clipită, apoi broaştele, nu mai auzeai picior de veveriţă, şarpe, căprioară sau rîs. Soarele încă strălucea pe cer şi nici un tunet nu se făcuse încă auzit. Dar fără putinţă de tăgadă, după două minute de tăcere, care se adîncea clipă cu clipă, ca şi cum chiar şi melcii din peşteri s-ar fi lăsat de tîrîişul lor, a venit un lung bubuit de tunet. În pădure se aude o flecăreală neîncetată, ca într-un bazar plin de cafenele. Fiece creatură vorbeşte cu neamurile ei şi toată lumea ascultă cum toată lumea vorbeşte-vorbeşte din răsputeri, spunînd orice îi trece prin minte. De obicei, se vorbeşte despre politica din pădure şi din vale, marile subiecte fiind cine şi ce s-a mai mutat în vale în ultimul timp şi ce e de făcut cu noii veniţi. Mamiferele mari sînt, de obicei, cele mai radicale. Ele fac un lobby permanent fie pentru un atac direct, ceea ce nici ele nu vor cu adevărat, fie pentru invadarea unor alte zone, nu atît de aglomerate încă. Păsările au tot felul de opinii, cînd pro şi cînd contra, cu excepţia bufniţelor şi a codobaturilor. Ele cumpănesc toate cele şi ţin sfat. Ultimul zvon spune că în vale s-au mutat poeţi şi nimeni nu ştie exact ce sînt ăştia, se ştie doar că sînt oameni şi, în baza experienţei lor, oamenii folosesc cizme şi puşti pentru a strivi ouăle din cuibare şi a ucide. Apoi se lăţeşte vorba, de la un colibri migrator, proaspăt întors din Mexic, că poeţii ar fi cu totul altceva, un soi de om care nu ucide, chiar dacă uneori scoate nişte zgomote oribile din cauza consumului de alcool. Acest colibri chiar a vorbit cîndva cu un astfel de poet care băuse un vin nebun şi stabilise că, printre semenii săi, era cea mai neajutorată şi mai legănătoare dintre creaturi. Colibriul s-a distrat un pic învăţîndu-l pe poet cîteva cuvinte din limba păsărească, ceea ce ar putea să fi fost o greşeală, pentru că el i-a învăţat şi pe alţi poeţi. De atunci încolo, poeţii au venit în această vale şi au răcnit cuvintele păsăreşti pe care le ştiau, fără să aibă habar de înţelesul lor. Şi bănănăiau prin păduri răcnind: "Ei şi ce? Ce sînt eu? Vierme tocat?". Ca şi cum ar fi tras cu urechea la o ceartă între înaripate şi şi-ar fi imaginat că replicile răstite sînt întreaga limbă. Numai liliecii iau poeţii în serios. Cei doi de aseară mi-au spus că sînt în serviciul meu, în ceea ce priveşte insectele, şi că nu am a mă teme de nici o căpuşă sau ţînţar. Apoi a venit frontul rece şi, cel puţin pentru moment, toată lumea îşi judecă vecinii la rece. traducere de Ioana AVĂDANI
