Urmaşii lui Ienăchiţă Văcărescu
- Ceea ce m-a surprins peste tot şi de fiecare dată este imposibilitatea situaţiilor de win-win - se confesează A., un bun prieten şcolit pe trei continente şi întors brusc şi provocator în ţară pentru a se apuca de afaceri. Da, nu m-am gîndit niciodată la asta şi este greu de probat. Dar merită toată atenţia. Prin minte încep să-mi treacă imediat zeci şi zeci de exemple. Ienăchiţă Văcărescu, de pildă. Păi, nu avea el acea straşnică dilemă cu floarea din grădină: s-o tai, se strică, s-o las, mi-e frică că vine altul şi mi-o ridică! Păi, dacă nu vrei sau nu poţi tu să o ai, las-o, frate, în plata Domnului, să crească acolo, în grădină şi să se bucure toată lumea de ea! Ehe, nu-i chiar aşa, spune boierul nostru, că dacă vine altuâ şi mi-o ridică? Adică: nu o iau eu, cu condiţia să nu o ia nici altul, accept să pierd eu, dar atunci să piardă şi celălalt. Avem deci antecedente istorice. Iar despre prezent, ce să mai vorbim: boierii actuali, nu mai spun care, au chiar ca principiu evitarea cu orice preţ a situaţiilor win-win. Iar noi, plebea, de teama de a nu fi consideraţi nişte loseri, nu i-am lăsa nici morţi pe ceilalţi să cîştige şi ei cîte ceva. Dar oare de ce, de unde ni se trage acest refuz, aproape această teamă de situaţiile în care toată lumea ar avea ceva de cîştigat, în care să cîştigăm împreună? Primul lucru care îţi poate trece prin cap este chiar fragilitatea ideii de bun public, în sensul cel mai larg al cuvîntului, adică a unei realizări care să fie bună, în egală măsură, pentru noi toţi şi de care să putem profita cu toţii şi fiecare în parte. Dar aceasta nu este decît o reformulare, în alt limbaj şi puţin în alt context. Întrebarea rămîne deci valabilă: de unde ni se trage atunci această reticenţă faţă de bunul public? E greu de spus, dar în mod cert are ceva de-a face cu îndelungata şi ne-isprăvita transformare a societăţilor noastre ţărăneşti într-o naţiune modernă. Dar ce? În comunităţile săteşti, oamenii trebuiau să cîştige, minimal, cu toţii, pentru că altfel piereau cu toţii. De aceea, toate presupuneau sisteme foarte simple şi eficiente de întrajutorare, de dar şi contra-dar, adică de strategii win-win, producătoare de bunuri comunitare. Decît să-mi păzesc eu vacile de tine şi tu de mine, mai bine plătim împreună pe cineva care să le păzească de alţii. Şi aşa s-a inventat văcarul şi multe alte "obiceiuri tradiţionale". Inegalităţile şi conflictele individuale (de care n-au dus lipsă niciodată) puteau să apară doar după ce aceste sisteme de cîştig reciproc ofereau minimul de siguranţă colectivă necesar supravieţuirii. Am cunoscut aşadar şi noi forme de strategii win-win, lipsa lor, constatată de A., neputînd fi pusă deci pe seama vreunei psihologii abisale a poporului român încă de pe vremea lui Burebista, Decebal şi/sau Traian. Atunci de ce, şi cînd le-am cam pierdut? Modernitatea, oraşul şi industria, comerţul şi comunicaţiile, toate acestea la un loc au modificat această ordine "tradiţională", au dislocat fizic aceste comunităţi săteşti şi le-au subminat moral. Membrii lor aveau tot mai puţin de cîştigat de pe urma punerii în comun a unor bunuri, drept care se desprind tot mai mult de sub protecţia constrîngătoare a comunităţilor săteşti şi încearcă să-şi construiască un rost individual, unde pot şi cum pot. Dar aici începe, se pare, problema, căci destrămarea comunităţilor tradiţionale nu înseamnă automat apariţia individului modern. Se pare că, la noi, acest proces a dus doar la o eliberare fantasmată a individului, nu la apariţia unui individualism matur. E doar individualismul revanşard al omului scăpat de sub controlul colectiv al părinţilor, al comunităţii şi al ierarhiei. Şi care trebuie deci să demonstreze părinţilor, comunităţii şi ierarhiei că a avut dreptate să fugă de acasă şi că a reuşit. Este un individualism terorizat de frica de a nu îşi recunoaşte reuşita în ochii celor lăsaţi acasă. Din această perspectivă, comunismul nu numai că a ratat "resocializarea" acestor indivizi ne-isprăviţi, ci a compromis însăşi ideea de interes comun. Mai mult, spaţiul public a fost sechestrat politic, iar bunul public a fost transformat în abstracţiunea ideologică a "bunurilor întregului popor", conducînd astfel la respingerea ideii de "public". Pe de altă parte, liberalismul postcomunist este pe cale să compromită, la rîndul său, ideea de interes individual, transformînd concurenţa într-o competiţie cu un singur cîştigător: a fi competitiv înseamnă să nu-l laşi pe concurent să cîştige şi el ceva. O situaţie win-win, care presupune că şi celălalt cîştigă ceva, este deci nerecomandabilă din această perspectivă: a cîştiga înseamnă doar să cîştigi de unul singur! Paradoxul cumplit al acestei logici, în care reuşita nu poate fi decît individuală, iar cîştigul tău reduce din reuşita mea, este însă următorul: chiar dacă, prin absurd, ar cîştiga fiecare, de fapt, am pierde cu toţii! Dacă eu cîştig lupta cu vecinii mei şi îmi parchez maşina pe trotuar, tu cîştigi lupta cu vecinii tăi şi îţi pui şi tu maşina pe trotuar, iar el reuşeşte aceeaşi performanţă, aceasta nu înseamnă că vom avea trei cîştigători competitivi, ci doar trei pietoni care, ca şi vecinii lor, nu vor mai avea pe unde să circule! Bancul cu capra vecinului trebuie deci nuanţat puţintel. Românul nu este nici el pervers, dorinţa lui primă nu este să moară capra celuilalt, ci să aibă el cele mai multe capre sau capra cea mai capră. Pentru asta, se va lupta să-şi împlinească visul, dar dacă, între timp, moare şi capra ta, asta nu poate decît să-l ajute şi, deci, să-l bucure. Căci cîştigul său nu înseamnă mult sau foarte mult, ci mai degrabă cel mai mult sau mai mult decît, este deci unul relativ, şi nu unul absolut. Cîştigul tău, vizibil, reduce deci ceva din reuşita mea. Aşa că, la o adică, mai bine să-ţi moară capra!...
