Unde se oprește procesul de a înțelege?

Exact în același loc în care se oprește și instinctul de a acționa. În mișto. În bășcălie. În caterincă. În oha. În jmecheria dă jmecherie. Ironia și umorul se găsesc la mare distanță de cețurile acestor mlaștini calde și aromate cu amestecuri de condimente tari. Iar dacă procesul de a înțelege produce, uneori, durere și spaimă, atunci mecanismele de apărare și reparare se găsesc doar în ironie și în umor. Ierburile iuți, crescute în inima generoasă a mlaștinilor calde, sînt departe de a fi leacuri. Sînt buruienile halucinogene care nici nu îndulcesc realitatea, nici n-o limpezesc, ci o înlocuiesc degrabă cu uitarea scuturată de isteria dependenței.

„Nu ne mai rămîne decît umorul“ e o zicere care arată aidoma celei mai clare tăieri de vene. Și n-are absolut nici o legătură cu umorul. E îngrozitor să spui că „nu ne mai rămîne decît miștocăreala“. E ca și cum ai recunoaște că-ți iei zilele cu un ciob, la colțul străzii, la gunoaie. Așa că folosești cuvîntul „umor“ doar pentru a te autoiluziona că pieri ca „un domn“ sau ca „o doamnă“. E cea mai tristă, dar și cea mai perversă dintre formele de renunțare. Pentru că pare o formă de supraviețuire. Te ții de ceva care crezi că e un colac de salvare. Te agăți de sonoritatea de salon a cuvîntului „umor“. Ai senzația că mergi demn la un duel inegal, dar că acolo ai măcar șansa unei arme. În realitate, te-ai agățat de bidonul spart al „miștoului“, care ia apă cu cea mai mare viteză. E o fugă în cerc, între o iluzie a demnității și una a supraviețuirii. Umorul, în toată splendoarea și puterea înțelesurilor sale, poate să salveze. Și chiar salvează. O știm pe proprie piele, așa cum o știu foarte bine și alții. Nu e o invenție românească. Dar a spune că e tot ceea ce-ți rămîne în confruntarea cu realitatea imediată e ceva contrar înțelesului în sine al ideii de umor. Una e să spui că umorul e tot ce-ți rămîne la întîlnirea cu neantul, cu cosmosul, cu nemărginitul. Și e complet altceva să spui că umorul e tot ce-ți rămîne la în-tîlnirea cu ticăloșia, cu prostia, cu impostura, cu hoția cruntă și cu barbaria. E o ofensă, prin confuzie voită, adusă oricărei idei de umor. Îi spui „umor“ miștoului de circumstanță, confundînd grav registrele, doar pentru a te scoate pe moment, pentru a salva aparențele. Și pentru a ascunde un anumit tip de complicitate.

Pentru „caterincă“, realitatea nu e un obiect care stîrnește atenție, nu e un spațiu căruia i se pot da tîrcoale, nu e nici măcar o jucărie. E doar un pretext pentru a te face să deschizi ușa. S-a strecurat printre picoare și ți-a rearanjat complet casa, înainte ca tu să fi apucat să întrebi „Cine e?“ Cum ai constatat că nu e nimeni, și cum ai închis ușa, îndată ce te-ntorci, Tadaaam! S-a instalat la tine și te invită la petrecere cu toate rudele ei, care sînt deja acolo. Iar caterinca știe cel mai bine din lume să facă pe sufletul petrecerii. De fapt, e dezordonată și lălîie, dar joacă foarte bine dezordinea studiată. Joacă orice. Cel mai adesea strident. Știe și alte registre. Crapă dacă nu e-n centrul atenției și-l confiscă pînă la urmă, indiferent de prețul acestei ofensive. Are cacealmaua la degetul mic, „știe cu vorbele“ și nu-și mai încape în piele cînd îi ies jocuri de cuvinte, rime, zdrăngănele și gablonțuri lexicale. Chestii pe care mereu are grijă să le prezinte ca pe o formă de genialitate plictisită, hotărîtă să rămînă în umbră, pentru că la lumină nu e loc de ea, între atîția proști.

Bășcălia e exact ca dependența de fumul care te face să rîzi. Nu mai poți rîde de-adevăratelea. Ai senzația că rîsul nu mai poate veni altfel. Te constipi. Iar bășcălia e singurul purgativ care te poate scăpa de povară. Odată ușurat, pe moment, te simți bine. Fără să știi că intri într-un ciclu nesfîrșit de îngreunări și ușurări, un ciclu care devine scop în sine și unic stîlp al lumii în care viețuiești. Fugi după ușurarea asta, acceptînd, fără să-ți dai seama, și orice tip de îngreunare. Ai impresia că o poți duce, pentru că ai și senzația că deții cheia de a scăpa de ea. E un mecanism care ți confiscă intestinele, devenind, pînă la urmă, tu însuți. Îți lasă la vedere un singur lucru. Luminat din plin, expus abil, în cel mai vizibil loc de la intrarea în sinele tău. E un obiect de muzeu. O mumie perfect îmbălsămată. Un sarcofag sclipitor în care doarme, de multă vreme, propria ta demnitate.

Miștoul poate părea culmea creativității. Nu că n-ar fi el însuși… mișto de felul lui. Dar e, prin excelență, inflaționist. Știe tot soiul de tehnici, dar multiplicarea îi iese cel mai bine. Aici, e ca peștele-n apă. Se agață de ceva și-ncepe show-ul. Tarzan, Superman și Omul-Păianjen sînt mici copii la capitolul deplasare în spațiu. „Pantaloni scurți“, cum ar zice miștoul. Multiplicînd, se deplasează cu o lejeritate supremă, cucerind imediat tot spațiul pe care-l are la dispoziție. Iar multiplicarea continuă creează inflația absolută. O inflație lipsită de orice sistem de referință. Inflația ca scop, ca spectacol, ca fel de a fi, ca lume, ca neant. Păstrează perfect o iluzie a creativității ca izvor universal, ca elixir al izbăvirii. Și conține, în mod real, dincolo de orice îndoială, licăriri ale creativității. Dar miștoul e mereu dispus să joace rolul proscrisului, al alungatului din paradisul creativității, al victimei excesului de măsură. Și face asta tocmai pentru a-și justifica esența. Lipsa de măsură. Inflația. Nimicul.

Procesul de a înțelege, cu toate beteșugurile și îmbătrînirile lui, se simte mereu bine în umor și în ironie. Nu norma și obsesia pentru măsură sînt preocupările sale, ci nepierderea unui contact cu realitatea și continua ei definire. Dar drumul trece, întotdeauna, prin mlaștini. Iar aici, deseori, se și oprește.